– La mulţi ani, Arcadie! Simţi că ţi s-au adunat atât de mulţi ani, vreo 64, pe care îi împlineşti mâine?(N.R. – 28 nov.) Ai visuri din acestea cu datul vârstei înapoi, cu revenirea la copilărie, adolescenţă, la tinereţe? Te împaci cu vârsta?
– Dacă faci referire la un cântec din repertoriul Irinei Loghin, aş spune că obişnuim să credem că e mai bine acolo unde nu suntem şi, dacă ar fi să o luăm de la început, am răsturna munţii. În ce mă priveşte, sunt departe de aşa ceva. Cred că fiecare vârstă are farmecul ei, indiferent dacă vom rămâne tributari unor greşeli din etapa precedentă. Parafrazându-l pe Brâncuşi, aş spune că şi o vârstă mai înaintată este o stare de spirit.
– Ce mai face Arcadie Răileanu, basarabeanul mutat la Piatra Neamţ? Ce îţi mai fac neamurile de dincolo de Prut? Vă vedeţi des? Nu ai nostalgia locurilor în care ai crescut?
– Dincolo de Prut am fost dintotdeauna, fie că eram pe malul stâng, fie pe cel drept. Am afirmat şi cu alte ocazii că ţara ta este ţara care îţi oferă posibilitatea de a te afirma. Piatra-Neamţ a fost o alegere foarte reuşită când, acum cincisprezece ani, mă stabileam împreună cu familia, în acest oraş. Evident, am multe rude şi prieteni în Basarabia şi, de câte ori am ocazia de a trece Prutul, fac un tur pe la Chişinău, trecând prin Petreni, Drochia, Donduşeni sau Mereseuca, de pe malul Nistrului. Nu fac parte din categoria nostalgicilor. Aceasta se datorează probabil faptului că de copil am plecat din satul natal pentru a urma o şcoală de arte la Chişinău.
– Ce mai face Arcadie Răileanu, pictorul?
– Îşi imaginează că e pictor şi că ceea ce face ar putea fi de folos sau interesant şi pentru alţi membri ai societăţii. Cel puţin o dată în an organizez o expoziţie de pictură de şevalet sau de acuarelă. Trebuie să remarc că la Piatra avem un public iubitor de arte şi literatură destul de rafinat. Acest lucru impune o jalonare mai severă şi mai profundă a procesului de creaţie din partea artiştilor noştri.
– Ce mai face Arcadie Răileanu, profesorul care îi învaţă pe copiii nemţeni (şi nu numai) cum să ţină penelul în mână?
– Bănuiesc că ai în vedere ceva mai important decât însuşirea de către elevi a procedeelor tehnice. A învăţa pe cineva cum se ţine un creion sau o pensulă înseamnă de fapt să-l iniţiezi în miracolul artelor. Aici cred că e chintesenţa predării artistice. De douăzeci şi şase de ani încerc să fac acest lucru.
– Dacă ţi s-ar propune un post bine plătit, măcar cu vreo mie de euro mai mult la salariu, în care ţară din Europa ai dori să lucrezi? Să nu spui Republica Moldova că nu te cred.
– Este o vorbă precum că nemulţumitului i se iau darurile. Până la pensionare mai am un an de lucru aici, acasă. Dacă aş fi fost tentat de un salariu mai consistent aş fi emigrat demult. Ceva nu m-a lăsat. Din curiozitate, aş dori să vizitez câteva ţări din Europa, mai cu seamă cele nordice.
– Ce ţi-a venit să aduci pe simeze, în aceste zile, două expoziţii – una formată din câteva tablouri stil Răileanu, rece, stilizată, alta alcătuită din acele acuarele deosebit de frumoase, în tonuri calde, liniştitoare, clasice? Prima ar fi a profesionistului din tine iar a doua a părţii tale de suflet, a lui Arcadie cel tandru şi neliniştit?
– De bună seamă am riscat într-un fel, atunci când pe aceeaşi simeză am expus lucrări diferite, nu numai ca gen, stil, dar şi ca tehnică. Scriitorul Emil Nicolae, care a fost prezentatorul acestei expoziţii, a înţeles intenţia mea de a face o legătură între ce numim arta nonfigurativă şi realism. Paradoxal, formele inventate de om, cum ar fi cele din domeniul designului sau al arhitecturii, au devenit atât de familiare, încât ne punem întrebarea dacă nu concurează într-un fel realitatea creată de natură.
– Care e anotimpul tău preferat şi de ce?
– Toamna. M-am născut în acest anotimp. Îmi place mult cromatica naturii oferită de toamnă şi, ca rezultat, muncesc mai bine acum.
– Ce îţi doreşti de la viaţă în viitorul sfert de secol?
– Să ajung sănătos până atunci, adică până în 2039.
– Fiindcă eşti şi profesor, o întrebare finală care cred că te va supăra: de ce voi, profesorii de pictură, nu daţi artei plastice nemţene măcar câte un tânăr talent, două, pe deceniu? Întreb acest lucru pentru că pe simezele pietrene nu au apărut foarte mulţi importanţi creatori în arta plastică nemţeană din rândul celor tineri, şi, de vreo zece ani, pe lista expozanţilor de la „Lascăr Vorel” vedem cam aceiaşi oameni.
– Nu văd nici un motiv de supărare, chiar dacă sunt profesor. Acest trist fenomen nu poate fi asumat de către cadrele didactice. Nu pot să cred că cineva dintre colegii mei conspiră pentru a-i priva pe cei din generaţia tânără de cunoştinţele necesare, sau că nu s-ar dori o promovare mai vizibilă la nivelul U. A. P. Faptul că tinerii talentaţi urmează o facultate după absolvirea unei instituţii de arte la noi, este un lucru firesc. Întrebarea este, câţi dintre absolvenţii acelor facultăţi îşi vor găsi un serviciu în judeţul nostru şi dacă nu vor fi îndreptăţiţi să îşi încerce norocul aiurea (unde, cum bine spuneai mai sus, vor primi un salariu cu vreo 1000 de euro mai mult). Rezolvarea acestei probleme presupune, desigur, un efort susţinut şi din partea societăţii civile, a administraţiei locale şi judeţene.
A consemnat Nicolae SAVA