CONSTANTIN BORŞ
Nici nu apucasem să ne dezmeticim după arestarea intempestivă a dragului nostru director, Aurel Rotundu, când o nouă veste spăimoasă ne-a speriat, fiindcă faima sa îl precedase: cârma Liceului o luase intransigentul, morocănosul, aisbergul Constantin Borş, alias Costică, insul acela învelit în straie cenuşii, cam şpanchi, neînstare să pună decât note de 2 şi 10. Iar ca să iei zece la matematică … ehei, băiete! Îl porecliseră Costică alţi ucenici, mai vechi, întru matematică, fiindcă profesorul nostru avea pentru toţi elevii săi unicul nume Costică, cu care ni se adresa.
Piatra de moară trebuia să fie cu atât mai grea, cu cât uitasem până şi tabla înmulţirii avându-l la catedră vreo doi ani pe Horaţiu Stratian, avocat devenit peste noapte matematician, un haloimes care încurca teorema lui Pitagora cu pandectele şi căra în fiecare seară câte o găleată cu resturi alimentare de la cantina Rareşului către purceaua lui dragă, de acasă.
Între puţinii neînfricaţi de faima lui Costică mă aflam şi eu, dar nu pentru că mă dădea curajul afară din clasă ori oi fi fost as întru algebră, ci fiindcă îl cunoscusem într-o cu totul altă ipostază, în casa lui Dumitru Almaş, unde adăsta uneori, seara, la o lungă şi apostată fiesta literară, presărată cu interludii vesele, agrementate cu oleacă de vin ruginit.
Venită prin largul uşii deschise către noi, minorii, Ioana, fiica scriitorului, viitor profesor universitar, şi eu, nepotul flămând la propriu, însă şi de bucurii literare, pe care începusem să le gust cu patimă, acolo auzisem într-o seară un catren cât se poate de anticomunist: „Caligula imperator// Şi-a făcut calul senator.// Petre Groza, mai sinistru,// Şi-a făcut boul ministru.” (Aluzie la Romulus Zaroni, titular la Agricultură în guvernul Groza.).
Eram în clasa a zecea (echivalentă cu a unsprezecea de acum) şi, la prima oră de matematică, stăteam stâlpiţi, aşteptând să ne pice tavanul peste capetele noastre de adolescenţi aproape analfabeţi la tabla înmulţirii.
Şi a intrat în clasa îngheţată de spaime. Mărunţel, fără tradiţionalul catalog subsuoară, puţintel cărunt, cu mâna dreaptă sprijinită în reverul surtucului cenuşiu şi cu arătătorul stângii pipăind reflex o arteră invizibilă de pe tâmplă. Lipsa catalogului ne-a intrigat, dar nu destul pentru a ne dezmorţi. A şoptit „bună ziua” cu oarecare bunăvoinţă şi i-am răspuns tunător, de s-au cutremurat ferestrele. Fără să se aşeze la catedră, gest pe care îl făcea totdeauna, dar noi nu ştiam încă acest obicei, ne-a invitat să stăm jos şi să ne păstrăm energia vocală pentru alte ocazii, de pildă pentru galeria la fotbal, sport divinizat de Costică, însă nici asta nu o ştiam.
Plimbând ochii peste feţele noastre întunecate, a desluşit cea mai smochinită figură, a lui Vasile Traian, cel ascuns în ultima bancă, cocoşat în spatele celor din faţa sa, doar-doar va scăpa de ochii scrutători. Cu un gest al mâinii drepte, l-a invitat pe cel speriat să poftească la tablă.
Lipsit de convingere şi târşâind pantofii pe duşumeaua de curând ferchezuită cu motorină, Traian, în drum către tabla caznelor, a îngânat „Dom director, nu vă bateţi capul cu mine, că eu sunt corijentul tradiţional la matematică!” „Bre, bre, bre!” s-a mirat soto-voce directorul, adăugând: „Du-te liniştit la tablă, că inginer te fac! Nu uita asta!”
Şi inginer l-a făcut! Vasile Traian a fost un constructor de bază al industriei româneşti nu peste mult timp.
O iscoadă a cancelariei ne-a descoperit, într-o seară, la o berică clandestină, fiindcă sărbătoream aniversarea lui Titi Ravaru, zis „Cap”, cel mai bun la matematică dintre noi. Ne aflam, imprudenţi, nişte copilandri de doar vreo şaisprezece ani, în restaurantul din vechea grădină publică, aşezată cam pe unde sunt acum blocurile cu câte zece etaje din faţa tristului pedestru Ştefan cel Mare din centru urbei Piatra.
Iscoada ne-a turnat şi consiliul profesoral voia să ne pedepsească exemplar pentru neobişnuite abatere de la disciplina de fier a vremii aceleia. Şi, pe când era în discuţie câtimea de zile a eliminării din Liceu, directorul a decis ferm: „Nu. Lăsaţi că rezolv eu cazul!”
Cum l-a „rezolvat”? N-e chemat în cabinetul său de la parter (unde-i acum biblioteca) şi ne-a spus cu fermitate:„Am comandat un butoiaş cu bere. Are vreo cincizeci de litri. Staţi aici până îl goliţi în întregime! Clar?”
Fiind puţini la număr, am îngheţat conştientizând câtă bere trebuie să ingerăm. Prin urmare, după un moment lung de cugetare, Lică Pristavu, poreclit Uşchi, a promis în numele tuturor că o abatere similară nu se va petrece cât îi lumea şi pământul. Şi am fost iertaţi … înţelegând atunci cu toţii ce om se ascunde sub straiele cenuşii.
La sfârşitul clasei a zecea, cum mă clasificasem, pentru faza regională Bacău la „olimpiadele” de română şi de matematică, m-a sfătuit să aleg româna fiindcă, zicea profesorul de matematică: „Tu, Costică, ai să te duci la Litere, nu la Politehnică … poate că, dacă ai să trudeşti ca un salahor al limbii, ai să fii scriitor ca şi moşu-tău, asta nu ştiu, dar nădăjduiesc, aşa că lasă deocamdată matematica în pace”.
Din 57 de absolvenţi ai „Rareşului”, promoţia noastră a dat aproape patruzeci de ingineri, şapte profesori, mai mulţi medici … 55 dintre noi urmând cursurile universitare.
Iar meritul iubitului nostru Costică, profesorul emerit Constantin Borş, director pe scurt timp, nu a fost doar capacitatea sa de dascăl înnăscut, ci şi inteligenţa şi fermitatea cu care a condus grupul de profesori ai clasei noastre, încurajându-i pe cei mai mulţi şi ţinându-l în frâu pe teribilul Ceam, singurul meseriaş tobă de carte, dar lipsit de vocaţie, dintre toţi.
A fost pentru mine, profesorul şi directorul de mai târziu, un model de comportament la catedră şi în cancelarie, de profesionalism, umanism şi responsabilitate. De la distinsul pedagog Constantin Borş am învăţat că elementul primordial al şcolii este elevul, nu omul de la catedră. Şi am încercat, după cât m-au ajutat puterile, să-i merg pe urme …
Mihai-Emilian MANCAŞ