„Dumnezeu îşi face treaba cu generozitate, avem resurse colosale de talent”
* Interviu cu muzicolog dr. Vasilica Stoiciu-Frunză, director artistic al Concursului de interpretare muzicală „Emanuel Elenescu”, Piatra-Neamţ
Mi-a plăcut sintagma Dvs. „desprins din cartea de aur a muzicii româneşti”, asociată numelui lui Emanuel Elenescu (ba chiar am şi preluat-o). Dacă ar fi să nuanţaţi, cam la ce capitol aţi aşeza numele lui Elenescu? Sau, mai direct: care ar fi vecinii de pagină ai muzicianului nostru?
– Aş privi tema din două direcţii. Pe de o parte, din perspectiva vieţii de maestru în toate etapele devenirii sale, timp de multi, multi ani, 92. Emanuel Elenescu (1911-2003) a avut timpul necesar să ia cunoştinţă cu mai multe generaţii de „colegi de scenă”, dirijori, interpreţi de mare faimă. Spre exemplu, de la Ionel Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, Constantin Silvestri, Ion Baciu, mai tânărul Ilarion Ionescu Galaţi, ca să amintim doar câteva nume sonore de dirijori români, interpreţi precum Ion Voicu, Ştefan Ruha, Valentin Gheorghiu, până la tânărul Florin Ionescu Galaţi, violonistul solist al ultimului concert dirijat de maestrul Elenescu.
Pe de altă parte, din fotoliul publicului, de unde foarte mulţi muzicieni şi melomani urmăreau construcţiile sonore solide, pline de culoare şi mesaj artistic ieşit din grija pentru cele mai mici detalii ale dirijorului Emanuel Elenescu. Dar şi din fotoliul de acasă unde, la radio, au putut şi pot fi în continuare ascultate mii de minute de muzică, exemplar înregistrată sub bagheta sa.
Am avut ocazia să fiu în sală la multe din concertele sale dirijate la Filarmonica din Iaşi, evenimente adevărate. Pentru cine a avut ocazia, şi repetiţiile au rămas de neuitat.
Faptul că numele muzicianului se află şi în documentele de stare civilă ca fiind născut la Piatra-Neamţ, este un adevăr pe care, poate, ar fi bine să-l subliniem nu numai în contextul concursului muzical în discuţie. Ce aţi spune de o instituţie de artă care să îi poarte numele?
Ştiu că în calitatea Dvs. de director artistic al Concursului, aţi avut un cuvânt greu de spus în regândirea orientării şi structurii concursului, în modificarea regulamentului său. Au dispărut nişte secţii, au apărut altele noi? Cu ce criterii aţi operat şi argumentat?
– Întotdeauna cu criterii profesionale, de competenţă. De la prima colaborare la acest concurs, am descoperit detaliile care i-au asigurat longevitatea: tenacitatea organizatorilor, Liceul de arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ, prin prof. Mihăiţă Albu, iniţiatorul determinat şi motorul celor, astăzi, douăzeci şi patru de ediţii; apetenţa profesorilor, greu de imaginat de multe ori, de a lucra cu elevii pentru şi în spiritul competiţiei; izvorul, aş spune nesecat de talente ce se expune an de an proaspăt, surprinzător, dătător de bucurie şi satisfacţii artistice; receptivitatea părinţilor, unii nepregătiţi pentru acea superbă situaţie care spune că, atunci când un copil începe să studieze un instrument muzical, începe toată familia. Până la urmă nu avem voie să înăbuşim acel „talant” cu neputinţă de măsurat obiectiv, sau să „tăiem aripile”.
Din perspectiva celui neintegrat în sistemul învăţământului preuniversitar, mi-a fost chiar foarte greu să înţeleg, spre exemplu, mecanismul jurizării în două zile (!) a peste 500 de concurenţi. Realitatea a dovedit că se poate face bine, cu temei.
Sesizam, însă, şi câteva detalii de organizare, de regulament, pe care eu le vedeam altfel. Plecând de la premisa că, pentru a reprezenta întradevăr ceva în cariera unui viitor muzician, nu numai o diplomă sau un posibil trofeu, acest concurs e bine să capete o înfăţişare profesională bazată pe principii de talia altor competiţii internaţionale, păstrându-şi, evident, particularităţile. De anul acesta s-a făcut o necesară separaţie între componenta academică – categorii de instrumente, repertoriu – şi folclor.
Aceasta devenise necesară pentru a ne concentra atenţia asupra prezentului şi, de ce nu, a viitorului artei muzicale interpretative instrumentale – de anul acesta, toate instrumentele orchestrei simfonice – şi vocale – canto clasic. Un stimulent firesc a fost oferit şi celei mai rafinate forme de comunicare sonoră, muzica de cameră.
Văzând în juriu numele lui Constantin Stanciu, care a debutat în urmă cu peste 40 de ani la Piatra-Neamţ cu Cvartetul „Voces”, m-am gândit că emulaţia şi efervescenţa provocate de Vacanţele muzicale, par a fi preluate, la alt nivel desigur, de această nouă generaţie. Cât de tare trebuie crezut în această idee?
– Puţin adevăr istoric nu strică. Cu 41 de ani în urmă lua fiinţă cvartetul ieşean Voces Contemporanae, devenit celebrul, inconfundabilul, Voces. În 24 iunie 1974 tinerii, pe atunci studenţi ai Conservatorului „George Enescu”, susţineau primul concert la Vacanţele muzicale de la Piatra-Neamţ (la Biblioteca judeţeană) în prima componenţă, Bujor Prelipcean (vioara I), Adrian Anania (vioara a II-a), Gheorghe Haag (violă), Dan Prelipcean (violoncel). Maestrul Constantin Stanciu a devenit membru al cvartetului după 10 ani, în 1983 (după rămânerea în Germania a bracistului Gheorghe Haag) şi, fără întrerupere, şi-a urmat destinul muzical pe teritoriul fascinant al muzicii de cameră. De câţiva ani, trei dintre membrii cvartetului sunt profesori în mediul academic muzical ieşean.
Cu trei ani în urmă am avut plăcerea ca prof. univ. dr. Constantin Stanciu să răspundă cu bucurie invitaţiei pe care i-am făcut-o de a ni se alătura în juriul concursului despre care vorbim. Mai mult decât atât, cu generozitate şi responsabilitate exemplară, a venit cu idei, a susţinut redimensionarea regulamentului, ridicarea ştachetei valorice a repertoriului şi, bineînţeles, a exigenţelor.
Dacă riscăm să aducem în discuţie Vacanţele muzicale, în esenţă, fenomen artistic unic în România, şi dacă ţinem cont – ar fi chiar obligatoriu! – de paginile deloc îngălbenite ale istoriei lor, ne putem da seama cu uşurinţă de faptul că sunt un concept cu totul diferit şi e bine să rămână aşa (dacă vor rămâne…).
Preluarea de către generaţia nouă se poate face, dar pe cu totul alte criterii, de la alte niveluri, căci Vacanţele muzicale se adresează, pe de o parte, perfecţionării, măiestriei artistice a celor formaţi în mediul academic – studenţi, masteranzi, doctoranzi –, pe de altă parte spectatorilor ce pot deveni, în timp, cunoscători cu discernământ artistic. Nu poate fi uitat publicul meloman în cea mai frumoasa ipostază a noţiunii, un public-barometru în faţa căruia artişti de renume îşi doreau să apară. Este impresionant să vezi public numeros, dar câţi sunt, într-adevăr cunoscători… ca odinioară? Şi nu mă refer doar la domeniul muzical, ci la arte în complexitatea şi anvergura lor. E doar o chestiune de memorie vie, nu de nostalgie prăfuită…
Desigur, tema întrebării poate fi analizată mult mai profund, într-un alt cadru; după părerea mea, fiecare din cele două subiecte, concursul Elenescu şi Vacanţele, e sănătos să rămână entităţi distincte, bine făcute. Voi sublinia ori de câte ori voi avea ocazia, aşa cum am făcut, de altfel, la deschiderea concursului şi la Gala laureaţilor, faptul că oraşului nostru îi stă bine în haine culturale de marcă şi are nevoie de primenire, pentru că oamenii contează. Privind cu atenţie, oarecum înapoi, sesizăm existenţa în memoria colectivă a unor repere care au amprentat multe generaţii de intelectuali, ediţiile de anvergură naţională şi internaţională reală a Vacanţelor muzicale, Festivalul de teatru (ce frumos!…), întâlnirile literare, cele din domeniul artelor plastice, Festivalul filmului pentru copii ş.a.m.d. Revenind la „ce facem acum”, constatăm că evenimentul muzical de la cumpăna anotimpurilor friguroase este Concursul internaţional de interpretare muzicală „Emanuel Elenescu”.
Mi-am aruncat ochii pe rezultatele concursului. Dintre cei opt finalişti, trei erau de la Chişinău. Şi fraţii moldoveni mai adjudecaseră vreo treizeci şi cinci de premii I, şi alte numeroase şi elocvente locuri de podium. Cum explicaţi disproporţia dintre numărul premianţilor de pe cele două maluri ale Prutului?
– Înainte de toate, aş spune că, în noua configuraţie, la ediţia recent încheiată am fost foarte plăcut impresionată de numărul participanţilor veniţi din toate zonele ţării şi din Republica Moldova.
O spun cu mare bucurie, dar şi cu îngrijorare, pentru că, privind cu atenţie viaţa de zi cu zi, derapajele sistemului în care ne tot mirăm cum de nu ne-am prăbuşit definitiv, rătăcirile şi experimentele fără de sfârşit ale aşa-numitului sistem de învăţământ, realizăm ce resurse colosale de talent avem, de prea multe ori întru nepăsarea celor care, ori au nimerit într-un loc nepotrivit, ori şi-au asumat ce nu pot duce.
Dumnezeu îşi face treaba cu generozitate, cu conştiinciozitate.
Din nefericire, sistemul a fost lăsat în derivă şi a distrus reflexele bune; concret, lucrul cu răbdare şi temei, calm, modelarea cu grijă a caracterului, sensibilităţii, gândirii copiilor cu calităţi artistice, atmosfera generală de seriozitate şi atitudine profesionistă. Desigur, sunt multe excepţii, confirmate de numărul şi nivelul premiilor. De multe ori, din conştiinciozitate, dăruire sau interese strict administrative, profesorii fac eroism înotând împotriva curentului; de fapt, demonstrează că se poate face performanţă şi fără condiţii specifice, uşurează de răspunderi şi implicare pe cei despre care vorbeam mai sus. Am întâlnit cazuri similare şi în alte domenii… Oare nu e straniu că încă vorbim, după 25 de ani, despre condiţii vitrege, modeste, din alt secol?
Atunci să nu ne mirăm că premiile pleacă pe alte meleaguri.
Păstrând proporţiile, este ca şi în cazul concursului George Enescu, secţiunea vioară, la care, cu nişte ani în urmă în etapa finală ajungeau 4-5 români, iar anul acesta nu a fost nici unul…
Desigur că numele preşedintelui juriului – prof. Wolfgang Klos de la Universität für Musik und Darstellende Kunst, Wien (Austria), este un nume sonor şi dă bine oriunde (mai ales că tot se poartă nemţii). În afară de glorie, ce aduce implicarea sa în această acţiune? Ce şanse de a deveni cu adevărat internaţional are Concursul Elenescu?
– Profesorul Wolfgang Klos a acceptat să vină la Piatra-Neamţ în 2012 din raţiuni strict profesionale (atunci, moda nemţească – austriacă în acest caz – era mai discretă…), fiind solicitat nu pentru că „dă bine”, ci pentru că am gândit o posibilă nouă etapă în viaţa concursului. În calitate de preşedinte al ESTA Austria (Asociaţia internaţională a profesorilor de instrumente de coarde), poate avea în atenţie desfăşurarea de forţe artistice de la Piatra-Neamţ, însemnând atât elevi, cât şi profesori; a adus premii, este un „cap” obiectiv, cu experienţă în circuitul muzical european. Pas cu pas (de multe ori o atitudine benefică, devenită, desigur conjunctural… titlu de carte, dar nu la asta mă refer), dar într-un ritm mai alert, susţinut, încercăm să lărgim orizontul internaţional, să stimulăm interesul pentru acest concurs, bineîn- ţeles, cu acceptul domnului profesor Mihăiţă Albu şi a conducerii Liceului de Artă „Victor Brauner”. Ştiu că merită, ştim că se poate. Când? vom vedea.
M-am mai luminat. Mulţumesc mult şi succese strălucitoare în continuare.
A întrebat Mircea ZAHARIA
A absolvit studiile universitare de muzicologie la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi (Universitatea de Arte) şi studii doctorale la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti unde, în anul 2006 a susţinut public teza cu titlul Opera Naţională Română Iaşi – viziune cultural-istorică.
Este pasionată de mai multe domenii culturale, spre exemplu administraţie artistică/ management cultural, în calitate de secretar muzical, apoi consultant artistic al Operei Naţionale Române Iaşi (1990 – 2012); consultant artistic al unor evenimente muzicale cu impact public major, cum ar fi concertele Clasic 300 în anii 2012, 2013, Festivalul internaţional al educaţiei Iaşi, ediţia 2013; director artistic al Concursului de interpretare muzicală „Emanuel Elenescu”, Piatra-Neamţ (din anul 2010) etc.
In ipostaza de pianist acompaniator are un repertoriu foarte variat, bucuria mobilităţii stilistice fiind remarcată de fiecare dată când cântă cu solişti instrumentişti sau cântăreţi de operă.
Din 1991, Vasilica Stoiciu-Frunză este cadru didactic asociat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi în calitate de profesor acompaniator şi profesor la discipline teoretice (estetică, management artistic)
Subscrie ideii că „viaţa e prea scurtă ca să fim mediocri”.