Dan AGRIGOROAE
Profesor
Cred că, în general, noi românii practicăm o gândire negativă. Majoritatea gândurilor pe care le avem mulţi dintre noi sunt izvorâte din regrete, ură, invidie, furie, dispreţ, învinovăţire etc. Acestea au fost cultivate în inconştientul nostru cu mulţi ani în urmă, au prins rădăcini şi s-au dezvoltat cu vigoare.
În timpul regimului trecut eram sufocaţi de ideologia comunistă şi de cultul personalităţii dictatorului. Copleşiţi de deznădejde, gândeam cu amărăciune că nu vom scăpa niciodată de tiranie, prostie, foame, prefăcătorie. Trăiam gânduri de neputinţă, disperare, ciudă, lipsă de demnitate.
După o mare şi scurtă euforie, prilejuită de speranţele revoluţiei din decembrie 1989, gândurile negative au revenit în firea noastră, dezvoltându-se de la an la an: de neîncredere, de neputinţă, de dezamăgire, de disperare.
Astăzi, de la mic la mare, de la sărac la bogat, de la ţăran la academician, de la slujitor la conducător, cu toţii ne înveninăm prin critică, ceartă, dezbinare, suspiciune, complicitate… Aproape cu toţii ne simţim nefericiţi şi aruncăm venin în sufletul şi mintea noastră. Fie la nivelul unei persoane – un şomer care nu-şi găseşte o slujbă, un mic întreprinzător care nu reuşeşte să facă faţă concurenţei, un cap de familie al cărui salariu nu ajunge pentru nevoile familiei, fie la nivel colectiv – personalul unei întreprinderi care dă faliment, un colectiv de cadre didactice care nu reuşeşte să găsească soluţia reformei şcolare, un institut de cercetare pentru care nu s-au alocat fonduri – cu toţii ne credem, cu argumentele care ne stau la îndemână, o nulitate. Bâlbâielile şi compromisurile făcute de conducătorii noştri şi de noi înşine, laolaltă, ne conduc la a ne închipui un popor de neputincioşi.
Iar ceea ce ne credem devenim.
Starea morbidă a situaţiei prezentate mai sus se manifestă, bineînţeles, şi la nivelul domeniului didactic. Elevii sunt nemulţumiţi de ceea ce le oferă şcoala, nu mai au motivaţie pentru învăţare, îi tratează cu lipsă de respect pe profesori. Cadrele didactice îi reclamă pe elevi de neputinţă, mediocritate, încăpăţânare, lipsă de înţelegere. Părinţii elevilor acuză şi ei şcoala, devenind, mulţi dintre ei, inamici declaraţi ai dascălilor. Şi, în mod paradoxal, unii dintre cei de mai sus ajung să regrete anii trecuţi de „glorie comunistă” ai învăţământului.
Reforma începută şi coordonată, după părerea mea, de un hotărât şi luminat român, în persoana ministrului învăţământului (care nu scapă şi el de nedrepte ponegriri din partea nepricepuţilor şi leneşilor), este gândită negativ de cei mai mulţi care vin în contact cu ea.
Gândurile negative care ne copleşesc le-au distrus pe cele pozitive, şi acum tronează cu satisfacţie. Şi cel mai grav lucru este că în această situaţie ne-am pierdut stima pentru aproapele nostru şi stima de sine. Iar aceasta a condus la pierderea a ceea ce în trecut a alimentat sufletul înaintaşilor noştri şi a făcut posibilă dăinuirea românismului într-o istorie de foarte multe ori nefavorabilă: dragostea faţă de popor şi de ţară. Şi, de aici, mâhnirea multora că s-au născut pe aceste locuri, şi nu în altă parte, dorinţa a enorm de mulţi tineri, şi nu numai, de a emigra în alte ţări, dezgustul faţă de cei ce ne reprezintă ţara în relaţiile cu alte naţiuni.
Cred că este de mare urgenţă ca sociologi şi pedagogi, profesori şi medici, preoţi şi părinţi, toţi cei care doresc binele neamului nostru, să observe şi să ia atitudine pentru a împiedica alunecarea pe această pantă, mai periculoasă sau poate chiar generatoare a dezastrului economic. Este nevoie să ne (re)câştigăm stima de sine. Trebuie să învăţăm să vedem partea plină a paharului. Şi vă asigur că, în ciuda neîncrederii cu care citiţi aceste rânduri, o putem găsi. Să învăţăm noi, adulţii, şi apoi şi pe copiii şi tinerii noştri, să punem stavilă gândurilor pesimiste şi oarbe care-şi caută mereu locul în mintea noastră. În locul lor să punem speranţe de mai bine, proiecte constructive, planuri de muncă şi de creaţie.
De ce atâta îndârjire şi disperare? Oare numai în România sunt şomeri şi înfometaţi?
Corupţia să înflorească numai aici? Departe de mine gândul de a ne împăca cu ele şi de a le accepta, ci de a lupta conştient şi perseverent împotriva lor, cu încrederea că încetul cu încetul le vom stârpi. Pentru câştigarea bătăliei cu democraţia şi cu înfăptuirea reformelor în diferite domenii de activitate, trebuie să învăţăm să gândim şi să trăim pozitiv. Aceasta presupune a fi realişti, a aprecia viaţa ca o luptă cu răul din noi şi din alţii, a fi deschişi şi prietenoşi, a accepta ca omenească greşeala, a lupta cu luciditate şi perseverenţă pentru îndreptarea răului. Trebuie să cultivăm înţelegerea şi interesul pentru oameni, pentru cei pe care-i pregătim să înfrunte greutăţile vieţii de mâine. Este nevoie să ne spunem clar ceea ce dorim să facem fiecare şi să luptăm pentru realizarea obiectivelor stabilite. Să ne păstrăm încrederea şi să vedem un oricât de mic progres în drumul nostru.
Vă propun fiecăruia să ne alegem, în fiecare dimineaţă, între alternativa de a fi fericiţi şi cea de a fi nefericiţi, pe prima, veghind tot timpul zilei la bunăstarea noastră interioară. Pentru că, vă reamintesc un mare adevăr: „Fericirea este foarte greu de găsit în tine însuţi (însăţi) şi imposibil de aflat în altă parte.”
Dacă vom veghea mereu să promovăm gândurile bune, vom avea dispoziţie şi energie să-i ajutăm şi pe alţii. Iar în şcoală, alături şi împreună cu cei ce vor însemna ţara de mâine, putem găsi nenumărate prilejuri pentru speranţă şi activitate constructivă, pentru o autentică reformă în noi înşine şi, apoi, cu partenerii noştri de educaţie. (Apostolul, nr. 3, mai, 1999)