Noi, cei care cântăm la un instrument, toată viaţa încercăm să imităm vocea umană

Interviu cu Marin Cazacu, violoncelist, directorul general al Filarmonicii „George Enescu”

Strălucit student la clasa iluştrilor profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu, violoncelistul Marin Cazacu consideră că muzica de calitate este o alergare de cursă lungă, în timpul căreia acumulările joacă un rol foarte important. Instrumentist şi om de excepţie, Marin Cazacu poartă cele mai nobile sentimente împrăştiate cu generozitate, profesionalism şi demnitate, după cum s-a întâmplat şi cu ocazia concertului „Euforica” din cadrul turneului naţional „Clasic la puterea a treia”, susţinut de ansamblul cameral Violoncellissimo. Evenimentul a avut loc la Piatra-Neamţ, în ziua de 16 octombrie 2022.

– Vă mulţumim pentru acest spectacol de mare altitudine artistică pe care ni l-aţi oferit! Din punct de vedere muzical, ce înseamnă oraşul Piatra-Neamţ pentru dumneavoastră?

– Mă bucur enorm atunci când revin în acest oraş. Am ajuns, de câteva ori, şi ca turist, dar cu atât mai mare a fost bucuria când am putut să împlinesc şi partea profesională. Prin Festivalul „Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ”, oraşul a căpătat notorietate, cu atât mai mult cu cât muzica clasică şi educaţia vin în sprijinul societăţii, pentru că oraşul chiar are nevoie de o activitate culturală intensă. Piatra-Neamţ este un oraş cu un mare potenţial turistic, dar turism fără cultură nu mai există nicăieri în lume, deci întotdeauna aceste două domenii trebuie combinate. Prima oară când am venit la Piatra-Neamţ a fost înainte de Revoluţie. Concertam cu Filarmonica din Iaşi la Teatrul Tineretului şi atunci a fost prima experienţă prin care am cunoscut acest oraş.

– În ce credeţi mai mult: în talent sau în muncă?

– Îl citez pe marele George Enescu: 75 la sută transpiraţie şi 25 la sută inspiraţie. Cred că asta spune totul. Sigur, fără talent nu se poate. Acest procent de 25 la sută trebuie să existe. Altfel, cu o persoană care nu are abilităţi tehnice, nu are capacitatea de a trăi emoţia, nu are un organism potrivit pentru a cânta la un instrument muzical, e greu să construieşti ceva.

– Aţi spus într-un interviu că violoncelul este instrumentul care seamănă cel mai mult cu vocea umană. Puteţi detalia?

– Chiar şi acum când vorbesc cu dumneavoastră, am un timbru mediu în care mă desfăşor. La fel şi violoncelul, nu produce sunete acute, sunete foarte grave, deci, se potriveşte perfect timbrului vocii umane. Se spune despre vocea umană că este instrumentul perfect. Noi, cei care cântam la un instrument, poate să fie pian, violoncel, vioara, toată viaţa încercăm să imităm vocea umană. Violoncelul reuşeşte mai mult decât alte instrumente.

– Pe ce loc se situează violoncelul într-un clasament al instrumentelor solistice?

– În preferinţele publicului, la nivel mondial, este evident că pianul ocupă primul loc. Vioara, de-a lungul anilor, a căpătat o notorietate fabuloasă şi este pe locul al doilea. Violoncelul este pe podium, pe poziţia a treia. Deja înseamnă enorm, dacă mă gândesc că acum 400 de ani violoncelul aproape că nu exista ca ins­trument solistic. Violoncelul a câştigat teren mai ales prin violonceliştii care l-au făcut cunoscut. La început, violoncelul era folosit doar ca instrument bas continuu într-o orchestră de cameră sau într-o formulă instrumentală de orice fel. Dar ca să ajungă la virtuozitatea din prezent, a fost un drum lung care se datorează violonceliştilor-compozitori. Ei l-au făcut faimos, arătând lumii toate posibilităţi tehnice, toate mijloacele de expresie ale acestui instrument. Iar marii compozitori au început apoi să-i acorde importanţa cuvenită: Vivaldi, care a scris peste 30 de concerte pentru violoncel şi orchestră, Haydn, Beethoven, Schubert, Dvořák, Brahms. Secolul XX a produs o simbioză fantastică între marii violoncelişti şi compozitori şi mă gândesc la Mstilav Rostropovich care i-a inspirat pe marii compozitori să-i dedice concerte pentru violoncel şi au devenit atât de cunoscute şi violoncelul şi concertele respective, încât astăzi toţi violonceliştii vor să devină un al doilea Mstilav Rostropovich.

– Actorii îşi doresc să joace Shakespeare. Violonceliştii ce-şi doresc cel mai mult?

– Noi ne dorim să cântam concertul de Dvořák, care este preferatul nostru şi al publicului. Urmează Schubert, concertul lui este fabulos, Elgar a devenit faimos prin interpretarea unei doamne celebre Jacqueline Mary du Pré. Dar Dvořák are totuşi o poziţie suplimentară de atracţie.

– Muzica are nevoie de personalităţi sau de o echipă?

– Echipa este cea care determină succesul cuiva. Personalităţile devin personalităţi după ce lucrul în echipă şi creativitatea colectivă se împlinesc.

– Aţi avut şansa unor mari profesori, a unor importante întâlniri?

– Cred că e normal să ne atragă ceva anume, să ne inspire şi să ne creeze suflu de pasiune suplimentar pe care să-l investim în muncă şi să ajungem undeva. Am avut şansa unor mari profesori, unor mari întâlniri. Am studiat violoncelul la Liceul de Muzică din Bucureşti cu profesorul Ion Urcan, apoi cu Gabriela Constantin Todor. La Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti am învăţat cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. M-am perfecţionat la Weimar cu profesorul Mezö Lászlo şi am fost asistentul maestrului Radu Aldulescu la cursurile de măiestrie. Modele adevărate, ei m-au inspirat şi le sunt profund recunoscător.

– Muzica românească se află acum într-un bun moment al ei?

– De-a lungul istoriei, muzica a avut evoluţii, involuţii, iar muzica românească nu a făcut excepţii. În acest moment, traversăm o perioadă de căutare, sunt câteva personalităţi care-şi împlinesc visul de a câştiga dragostea şi pasiunea publicului şi sunt alte persoane care sunt într-adevăr mai puţin inspirate. Dar, cu siguranţă, fiecare îşi va găsi locul la momentul potrivit.

– Ce iubiţi cel mai mult la oameni?

– Sinceritatea şi comunicarea. De fapt, comunicarea este cel mai frumos lucru, iar fără muzică n-am putea trăi. Muzica este cea mai potrivită artă prin care se poate comunica între oameni. Spunea la un moment dat Nietzsche: „viaţa fără muzică ar fi o greşeală”, aşa simt şi eu.

– Timpul vă este prieten sau duşman?

– Nu mi-am pus niciodată în gând să nu fac lucruri pentru că nu am timp la dispoziţie. Fac cât pot şi ce-mi place şi, dacă se poate, cât mai mult. Cu alte cuvinte, să cuprind cât mai multe. Nu mă reţin nicio secundă de a avea cât mai multe concerte sau evenimente culturale. Cam jumătate din viaţă ţi-o petreci în cadrul profesiei. Eu le spun studenţilor să investească acum, pentru a avea o jumătate de viaţă frumoasă.

– Funcţia de director general al Filarmonicii „George Enescu” a venit firesc? Cât de mult v-au ajutat ultimii opt ani petrecuţi ca manager al Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română”?

– Să ştiţi că nu a fost visul vieţii mele, niciodată nu m-am gândit la acest lucru. Mi-am petrecut 35 de ani în cadrul acestei instituţii, mai întâi ca violoncelist în cadrul orchestrei simfonice, apoi ca solist concertist al aceleaşi instituţii. Să fii director, să te ocupi de organizare, management, proiectare, strategie, viziune, e cu totul altceva. Pentru mine, pare un lucru natural, nu depun mare efort pentru că mi se pare că poate am aceste calităţi de la natură, poate felul meu de a fi este potrivit pentru o asemenea poziţie. Muncesc foarte mult, îmi place, dar cel mai important este să faci ceva pentru ceilalţi. Îmi doresc ca oamenii care vin la Ateneul Român să se bucure de experienţe de neuitat şi să revină.

A consemnat Violeta MOŞU;

Foto: Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ