Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedică două numere „României vrăjite”, o perlă a Europei de Est şi o ţară plină de culori, obiceiuri străbune, ospitalitate rar întâlnită şi un Bucureşti ce „aduce un pic şi cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zâmbet, dar şi o oarecare tristeţe, fotografii „de colecţie” ce înfiorară.
Regăsim o Românie cu Basarabia lipită de „patria mumă”, o Românie pitorească plină de folclor şi oameni ospitalieri, dar şi de nelipsiţii ţigani mai mult sau mai puţin nomazi. Se pare că în acea perioadă National Geographic scria articole mult mai ample decât în prezent, cu (şi) mai multe fotografii, acoperind atât părţile importante din istoria unui popor cât şi geografia sa, observaţii la nivel personal, dar şi obiective despre oameni, clădiri şi obiceiuri.
În 1934, o echipă National Geographic încearcă să ajungă, într-o maşină ce acum este considerată în mod clar „de epocă”, în oraşul Sibiu. Era dimineaţă, praful de sub roţi se ridica înalt în timp ce, alene, ţăranii români îşi mânau vitele la păscut. Nu a durat însă mult până când maşina temerarilor americani s-a împotmolit într-una din gropile ce încă ne fac faimoşi în Europa şi în prezent.
Chiar şi cu ajutorul mai multor trecători nu au putut despotmoli maşina aşa că au trebuit să înnopteze în ea, sub ochii curioşi ai trecătorilor şi ai câinilor ce nu păreau prea încântaţi de prezenţa străină. A doua zi însă, cu ajutorul unei duzini de oameni şi a unei perechi de cai, au reuşit să scoată autovehiculul din şanţ şi să pornească la drum, nu înainte de a fi „omeniţi” de români cu câteva felii de pâine şi miere, „mană cerească” pentru ei.
Aşa începe articolul de peste 50 de pagini dedicat României, în anul 1934. Un început care, probabil, s-ar potrivi şi în prezent, dacă ai încerca să treci prin anumite cătune pierdute de lume, de printre dealuri, unde străzile nu au auzit de pavaj şi unde ţăranul român încă mână căruţa cu boi pe poteci de pădure.
Echipa National Geographic avea să petreacă mai multe luni în România, pentru a observa cât mai multe lucruri relevante despre ţară. Autorii articolului remarcă încă din prima pagină influenţele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fără succes, ţara noastră de-a lungul secolelor – romanii, hunii, tătarii, turcii – toţi şi-au lăsat marca asupra poporului.
Bucureştiul acelor vremuri era parcă rupt complet de restul ţării, remarcă autorii articolului. Deşi Paris poate reprezenta Franţa, Bucureştiul nu prea se potriveşte cu restul României. Această capitală nu are aproape nimic în comun cu restul ţării. Este un oraş vesel, cosmopolit, deseori numit din Balcani. Arcul de Triumf era deja înălţat, construit cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
Străzile oraşului sunt aglomerate cu femei frumoase şi îmbrăcate cu gust, ofiţerii de poliţie strălucesc în uniformele lor, iar străinii contrastează uneori cu ţiganii jerpeliţi şi ţăranii români îmbrăcaţi în portul lor tradiţional. Restaurantele şi cafenelele, aproape tot timpul pline, răsună până în stradă de dialoguri politice şi bârfe, notează National Geographic 1934.
În acele vremuri George Enescu încânta încă România cu rapsodiile sale (el a decedat în 1955 – n.r.) şi era aşteptat „cu casa închisă” şi la Bucureşti. Per total, muzica bună străbătea străzile Capitalei ţării. Am ascultat un dans fascinant al ţiganilor, compus de un muzician român foarte popular şi care poate rivaliza cu oricare din lume. Îl cheamă Enescu, compozitor şi violonist ce este aşteptat în multe oraşe din Europa şi America, dar nu cu mai multă iubire decât în ţara natală. El îi încântă pe bucureşteni cu concertele sale în fiecare an, notează National Geographic.
Pe malul Dâmboviţei se întindea în perioada interbelică o piaţă mare unde comercianţii, ambulanţi sau ce închiriau magazine, înşiruiau mărfurile. Pentru că mulţi nu ştiau să citească, multe magazine aveau atârnate plăci cu produsele ce puteau fi găsite şi cumpărate înăuntru.
În jurul Bucureştiului, terenurile semănau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. România era una dintre puţinele ţări din Europa unde ţăranii purtau în mod curent haine populare. Ţăranii români sunt întotdeauna extrem de plăcuţi. Tot timpul politicoşi, veseli, muncesc mult deşi deseori ineficient. Muncesc mult în pădure şi pe câmpii, pe ogoare, dar într-o manieră primitivă, folosind uneltele strămoşilor lor, notează National Geographic, ediţia SUA din 1934.
În Predeal, unde am stat la o mică vilă, am fost impresionaţi de modul de a spăla al românilor. Aruncau hainele într-un cazan mare unde încălzeau apa aproape de clocot, apoi le scoteau şi le frecau de lemne speciale. Deşi foarte rudimentar, hainele au ieşit cum nu se poate de albe şi curate. Apoi, cu un fier încălzit cu cărbuni, le-au călcat şi au ieşit mai bine chiar decât cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atât de dependente.
Constanţa, cel mai mare port al ţării, păstra încă urme ale ocupaţiei turce, mai ales în hainele unora dintre muncitorii de acolo. România este una dintre ţările cu cea mai ridicată producţie de petrol din lume, fiind întrecută în 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietică şi Venezuela. Mii de barili de petrol sunt încărcaţi şi trimişi spre export din Constanţa, Galaţi şi Brăila, nota National Geographic. Din păcate, în 1934. Principalele pieţe de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar şi din Europa de Vest. Din Constanţa se livrau şi cantităţi mari de grâne.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Balcic făcea parte, de asemenea, din România. Acolo Regina Maria a construit un superb palat de vară ale cărei grădini sunt minunea coastei de est. Ne-a plăcut şi Eforia, o staţiune relativ primitivă, dar unde am putut face baie în Marea Neagră, uitându-ne la infinit la culorile în schimbare ale apei.
Transilvania interbelică: Odată ce am intrat în câteva oraşe din Transilvania, diferenţele au devenit clare, deoarece această provincie, cândva parte din Ungaria, a decis să devină parte din România după război. Se pot vedea costume ungureşti şi saxone purtate de bărbaţi înalţi cu trăsături maghiare. Deseori arhitectura este diferită de restul României, casele având o alura germanică. Peste tot, semnele sunt în trei limbi – română, germană şi ungară.
Autorii articolului descriu, în cuvinte de laudă, Braşovul şi a sa „Biserică Neagră” plină de carpete turceşti rare, dar şi Sibiul (Hermannstadt) cu clădiri frumoase, muzee şi biblioteci care atrag mulţi oameni de cultură şi Sighişoara, adevarată bijuterie, fortăreaţă medievală păstrată aproape intactă de-a lungul timpului.
Ar fi un păcat să mergi în România cu trenul. Dacă mergi cu automobilul, deşi s-ar putea să ai probleme cu drumurile şi indicatoarele, te poţi bucura de privelişti minunate şi, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine să mănânci feluri tradiţionale. Aceasta din urmă este considerată mâncarea săracilor în România.
În călătoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit într-un cătun „de patru-cinci case” unde se sărbătorea o nuntă.
Erau atât de curaţi, fericiţi, fără nicio grijă, încât problemele financiare şi Marea Depresiune (terminată în 1933 – n.r.) pare să fie la milioane de mile distanţă. Erau arătoşi în hainele lor de sărbătoare, cele mai frumoase pe care le-am văzut în România.
Autorii remarcă şi croiala hainelor, a broderiilor şi subliniază că „întreaga lume” cunoaşte măiestria românilor în cusătură, croială sau pictură populară. În acea vreme, haine croite în lungile ierni se vindeau la preţuri mari peste tot în lume. Olăritul este la fel de primitiv, dar şi minunat ca cel al nativilor indieni din America.
Dar ce ştie lumea despre bogăţia bogăţiilor arhitecturale şi artistice din România – mânăstirile medievale, fortificate? De ce nu vin turiştii aici să se bucure de frumuseţile monumentelor bizantine, aşa cum se duc să vadă moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atât de puţini oameni au vizitat şi au povestit despre mânăstirile ce înglobează atâta istorie şi legendă? Simt că însuşi poporul român este puţin conştient de valorile pe care le are în Moldova, de mânăstirile ce sălăşluiesc acolo.
Autorii articolului au făcut atunci, poate cea mai bună reclamă posibilă României descriind, în termeni aproape poetici, senzaţiile trăite la vederea minunăţiilor văzute în Bucovina şi Moldova. Mânăstirile înălţate de Ştefan cel Mare, unicul albastru de Voroneţ şi picturile de o minuţiozitate remarcabilă sunt considerate „remarcabile şi aproape de incredibil”. Mai mult, locul în care domnitorii de altă dată le înălţau era liniştit, departe de oraşe, astfel încât liniştea era ca dintr-un templu. Legenda săgeţii lui Ştefan cel Mare şi a copacului unde s-a înălţat ulterior Putna este descrisă exact cum o citeam când eram copii.
Din alte regiuni, autorii descriu în aceiaşi termeni şi Mânăstirile Neamţu şi Cozia, precum şi bibliile rare pe care le găzduiau. Descrierea preotului care, cu pioşenie, bătea în clopot (cred că toacă) cu regularitate, impresionează.
Autorii încheie articolul, în cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici în prezent.
Şi astfel, în văile adânci pline de fagi şi stejari şi pe crestele înalte ale Carpaţilor, se află aceste rare comori de o frumuseţe incomparabilă, învăluite într-o atmosferă de romanţă legendar-medievală ce abia aşteaptă să încânte pe cel ce are curiozitatea să le caute. (Red.)