• Convorbiri artistice cu Petru Diaconu şi Florin Mihai
Interviul ce urmează mi-a fost inspirat de vizionarea unei filmări făcute de Teodor Petru Moldovan la Sestri Art Gallery cu protagoniştii ultimei expoziţii de acolo, şi anume, pictorii Petru Diaconu, Carmen Bayer, Laurenţiu Dimişcă şi fotograful Florin Mihai. Atunci mi-a venit ideea de a pune faţă în faţă un pictor şi un fotograf, pentru ca fiecare să-şi apere propria artă, cu argumente solide. Întâmplarea, a avut loc într-o geroasă dar frumoasă dimineaţă de 13 februarie 2021, tot la Sestri Art Gallery, când i-am convocat la această confruntare artistică pe pictorul Petru Diaconu şi pe fotograful profesionist Florin Mihai.
– Pentru început, v-aş ruga să prezentaţi pentru publicul nostru expoziţia actuală de la Sestri Art Gallery.
Petru Diaconu: Suntem la o galerie care are deja o vechime de 14 ani, timp în care s-au desfăşurat foarte multe vernisaje interesante. Expoziţia curentă este realizată la iniţiativa lui Florin Mihai, care a avut o idee foarte bună, mai ales în perioada actuală, când nu am prea avut ocazia să ne prezentăm decât pe internet, din cauza pandemiei. Suntem patru artişti: Carmen Bayer – care îşi desfăşoară activitatea în special la Cluj, Laurenţiu Dimişcă, Florin Mihai – cu fotografie alb negru şi eu cu reliefuri. Despre tehnica reliefurilor mele aş putea spune că este inventată de mine, pentru că mereu m-a frământat ideea cum aş putea face să-mi multiplic lucrările. După ce îmi stabilesc subiectul, îmi fac prototipul în relief, după care urmez nişte tehnici cunoscute cu matriţe de cauciuc siliconic, răşini sintetice (la care am devenit specialist). Fiecare lucrare este semnată, numerotată şi înregistrată. Tirajul permis este până în 50 de bucăţi. Sigur că preţul pe lucrare este scăzut dar lucrările sunt spectaculoase şi dau posibilitatea de a decora casa într-un mod deosebit.
– Florin Mihai, eşti numit maestrul fotografiei alb-negru. Cum ai dobândit acest apelativ?
Florin Mihai: N-am ştiut că sunt numit aşa, cert este că mie îmi place tehnica asta de mulţi ani. Am început fotografia pe film alb-negru, cu developări, cum era pe atunci, am avut şi un laborator alb-negru unde măream fotografiile. Vorbesc despre anii 1990, 1992, 1994, şi uite că am ajuns în 2021 lucrând tot fotografii alb-negru.
Această fotografie este simplificată, pentru că eliminăm culoarea, asta înseamnă că variabilele din cadru sunt mai puţine şi ne concentrăm pe o compoziţie, pe subiect, pe obiectele cu care facem compoziţia, pe lumină, pe umbră, pe griuri, pe echilibrul griurilor. Eliminăm culoarea pentru că poate nu ne interesează, fiindcă peste tot e doar culoare. Dar nu pentru asta fac eu fotografie alb-negru, ci pentru că e mai simplă, abstractă şi se poate stabiliza mai bine subiectul. Fotografiile mele folosesc ca subiect oraşul, străzi, locuri, oameni. Nu cred că trebuie mers foarte mult pentru a găsi un subiect interesant. Cele 19 fotografii prezente în expoziţie sunt realizate între anii 2016-2020 şi mă bucur de această serie expozabilă.
– Ce beneficii artistice îţi aduce tehnica în infraroşu folosită de tine în prezent?
Florin Mihai: Tehnica de fotografiere în infraroşu presupune faptul că se folosesc nişte filtre şi în felul acesta eliminăm spectrul vizibil, adică lumina cu ajutorul căreia vedem. Radiaţia infraroşie se află în dreapta spectrului vizibil şi este radiaţia pe care o folosim toţi, cel mai simplu reper fiind telecomanda televizorului. În această tehnică fotografia arată foarte interesant şi imaginea capătă o altă aromă. Clorofila frunzelor este redată în alb, cerul albastru este redat în griuri adânci duse spre negru, imaginea este esenţializată, iar compoziţia, dacă ştii şi poţi s-o faci, e mai uşor de controlat. Mesajul fotografiei este mai direct, atâta timp cât fotografia este făcută cum trebuie, cu o compoziţie corespunzătoare subiectului şi ideii. Eu am încercat să fotografiez cu lumină dură, tare, directă, cu umbre negre, cu umbre adânci. E o tehnică specială, de care eu mă simt apropiat, dar e doar o filă din repertoriul exprimării artistice a unui fotograf. Şi fotografia color este extraordinară, are viaţa ei, limbajul ei.
– Eşti şi promotorul proiectului „Artişti pentru viaţă” – expoziţie de artă pe o simeză virtuală. Ştiu că în spatele acestuia stă o intenţie generoasă. Despre ce este vorba?
Florin Mihai: Acesta este un proiect pe care l-am gândit cu Laurenţiu Dimişcă, şi ne-am propus să ne constituim într-un grup de artişti vizuali – pictori, graficieni, sculptori, designeri, fotografi – care să expună împreună pe o simeză virtuală, pe o reţea de socializare, să vândă lucrările iar banii obţinuţi să fie donaţi pentru construirea spitalului modular numărul 2 ATI din Piatra-Neamţ. Deşi forţele noastre sunt mici, e o contribuţie pe care noi artiştii vrem s-o aducem prin valorificarea lucrărilor deja făcute, în speranţa că putem ajuta într-o oarecare măsură construcţia acestei unităţi vitale. Eu am pus pe cont toate datele, primul expozant este Laurenţiu Dimişcă cu lucrarea „Aleşii”, urmez eu şi apoi alţi artişti. Nu dorim o licitaţie, aşa că preferăm această modalitate. Dacă vor fi cumpărări, banii vor fi viraţi Fundaţiei „Dăruieşte Viaţă”, cea care deja a strâns un sfert din bugetul necesar şi ştim că deja este gata fundaţia spitalului.
– Şi acum, pictorul versus fotograful… Ce argumente aduceţi?
Petru Diaconu: Eu n-aş face discriminare între pictură şi fotografie pentru că sunt două lucruri net diferite. Dacă ne întoarcem la Brâncuşi şi alţi mari artişti care au fost şi fotografi putem spune că ei au înţeles la momentul potrivit că şi fotografia este o aripă a artei şi se încadrează în grupul artelor vizuale. Fotografia are o menire foarte interesantă, spre exemplu, eu uitându-mă prin mormanul de fotografii, călătoresc fără să-mi dau seama în urmă cu ani de zile. Astăzi, prietenul meu Eugen Dornescu a postat pe facebook nişte fotografii cu artiştii ieşeni din perioada 1977, 1978, 1980. Fotografii alb negru şi am avut marea surpriză şi tristeţe să constat că, deşi artiştii s-au stins din viaţă, au rămas fotografiile făcute cu mulţi ani în urmă. Cumva fotografia are un rol documentar.
Florin Mihai: Fotografia este copilul mic al artelor vizuale, având în vedere că a apărut relativ recent, având până în 200 de ani de viaţă. Despre pictură putem vorbi încă de acum 30.000 de ani, pentru că vedem ce s-a pictat pe pereţii peşterilor Lascaux, Altamira şi multe altele. Fotografia e foarte tânără şi totuşi are marele merit că a redat libertatea pictorilor, care au scăpat de ideea firească pe atunci de a picta realist. Până la apariţia fotografiei era nevoie de o reproducere exactă a realităţii, mai ales când era vorba de portrete, în special ale persoanelor influente. Odată cu apariţia fotografiei au apărut şi impresioniştii, acei pictori care au ieşit din camera academică şi au pictat altfel, poate cum vedeau ei, poate cum credeau ei că poate fi percepută realitatea. Şi astfel, vorbim de Saloanele Refuzaţilor şi alte mişcări care au impus curente moderne.
În concluzie, pentru mine fotografiile alb negru rămân un vârf în realitatea colorată din oraşul Piatra-Neamţ, care atrag atenţia într-un mod pozitiv.
Despre Petrică Diaconu aş putea spune că în cartea vieţii lui – pe care o va scrie într-o zi, o carte groasă, consistentă, deoarece are ce povesti din abundenţă – pictura se regăseşte în fiecare pagină. Pentru că este un artist consecvent, practicând ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Niciodata nu a renunţat la a-şi trăi povestea pictând, iar lucrările lui sunt foarte cunoscute, vorbesc de la sine. Eu am foarte multe de învăţat de la el, mai ales că mi-a mărturisit că reuşita se obţine prin perseverenţă. Prin încercări care nu reuşesc de cele mai multe ori.
– Şi totuşi, argumentul cel mai concludent în favoarea artei proprii este…?
Petru Diaconu: Cred că este adevărat ce spunea Florin, este vorba despre o perseverenţă diabolică în cazul meu; nu lucrez din complezenţă sau din obligaţie, ci numai din plăcere, şi pentru că trebuie să lucrez. În tinereţe ne visăm mari artişti, dar odată cu trecerea timpului ne mai vine şi mintea la cap, ne mai înţelepţim şi, uşor, uşor, acea ambiţie deşartă se transformă într-o consecvenţă şi un mod de viaţă. Într-un număr mai vechi al revistei Apostolul spuneam că o definiţie a artei nu există şi nu va exista niciodată, pentru că arta este ca linia orizontului. Cu cât încerci să te apropii de ea constaţi că rămâne la fel de departe.
Mihai Florin: Fotografiile mele alb negru sunt o sinteză a momentului colorat pe care-l trăim.
– Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că cineva v-ar cere să faceţi schimb între voi, adică pictorul să devină fotograf şi viceversa. Cum aţi reacţiona? Ce aţi simţi?
Petru Diaconu: Cândva am avut şi eu un aparat foto cumpărat de la ruşi şi sigur c-am făcut şi eu fotografii. Acum am mijloace de făcut poze dar mi-e ruşine de Florin. Eu mă poziţionez faţă de fotografie în felul următor: nu să văd cât de artistică este, ci cât de mult îmi foloseşte. Sunt situaţii când o fotografie te ajută.
Florin Mihai: Dacă ar fi pentru 24 de ore să iau locul lui Petru Diaconu la şevalet aş încerca să fiu cel mai bun pictor dintre fotografi.
– Arta sprijină sau trebuie sprijinită?
Florin Mihai: Cel mai bine este să te ajuţi singur, să lucrezi fără să aştepţi alt ajutor de la cineva. Pentru că poate fi o capcană. Foarte mulţi artişti nu fac nimic pentru că nu primesc nimic. Ei lucrează doar dacă sunt ajutaţi, dacă există buget pentru arta lor. După părerea mea, faci artă pentru că vrei să te exprimi.
În contextul unei societăţi, trebuie înţeles că artiştii sunt măsura situaţiei la momentul respectiv. Atunci când în municipiul nostru primim vizite oficiale, aleşii noştri se pot lăuda cu adevărat doar cu artiştii şi realizările lor. De obicei vizitatorii oraşului nostru se interesează de artişti, muzee, teatru, poate chiar o filarmonică. Acestea sunt valori adăugate cu care ne putem lăuda. Artiştii sunt vitali, lucrările lor se pot exporta şi exprimă sintetic ce se poate face într-un anumit spaţiu.
Petru Diaconu: Orice ajutor care apare necondiţionat şi care nu se amestecă în modul tău de a gândi şi de a face este binevenit. În momentul în care se impun condiţii, s-a terminat. Pe ansamblu, în ceea ce mă priveşte, opinia mea, începând încă de la prima expoziţie, este că nu trebuie să mă ajute nimeni. Dar arta în general ajută foarte mult societatea, într-un mod de care poate nici nu suntem conştienţi. Artiştii reprezintă un popor în veşnicia lui. De aceea societatea ar trebui să aibă grijă de artişti, pentru că aceştia, fără să ceară nimic, dau totul.
În Piatra-Neamţ ar fi minunat să avem o stradă a artiştilor sau o sală de expoziţie pe măsura potenţialului creativ al pictorilor nemţeni.
Gianina BURUIANĂ