De câte ori am vorbit despre Sadoveanu, subliniindu-i valoarea literară, mi-am atras multe reproşuri: … de ce tu, învăţătorule, aperi un comunist şi un mason?
Recunosc că nu îmi cade bine să văd cum intenţia mea de a reface măcar în parte chipul unui literat care, prin scrierile sale, a făcut mai frumoasă viaţa multora dintre noi este contraatacată de păreri maliţioase sau nefundamentate. Eu nu-l apăr pe omul politic, nici pe marele maestru Sadoveanu, îi sunt doar recunoscător pentru sensibilitatea şi valorile perene ale neamului românesc aşternute în paginile cărţilor sale. Atât.
Sfântul Vasile cel Mare, îndemna pe învăţăceii săi, să imite munca albinelor care strâng polen şi din florile otrăvitoare, pentru a produce miere. Raportându-ne la spusele Sfântului Părinte, noi ar trebui „să culegem” din viaţa marilor români doar, ,nectarul”, lăsând în seama Dreptului Judecător, cumpănirea inerentelor scăderi omeneşti.
La muzeul dedicat scriitorului, aflat în spaţiul monastic al Vovideniei, am aflat că Sadoveanu a fost mason. De aceea a trebuit să citesc şi despre activitatea masonică a marelui romancier şi nu mică mi-a fost mirarea să aflu că a fost urmărit de Securitate. O fi fost o rătăcire de moment, o constrângere, un şantaj ori promisiunea de a fi susţinut în viaţa politică în care a debutat la scurt timp după adeziunea la mişcarea masonică? Sunt şi vor rămâne taine pentru noi. Am încetat să caut răspunsuri. O viaţă a fost scriitor, iar mason o mică parte din ea, căci în anul 1947 s-a văzut exclus din masonerie.
Pot doar să mă întreb şi să întreb de ce marele scriitor si-a dorit petrecerea ultimilor ani într-o mănăstire? De ce în anii de suferinţă dormea cu Sfânta Scriptură sub pernă? Unii preoţi în vârstă, pe atunci elevi la seminarul teologic din apropiere, l-au surprins pe Sadoveanu la strană, zicând pe de rost psalmii Utreniei. O făcea oare ca un act cultural? La cât era de suferind nu mi-l închipui recurgând la înălţătorul gest doar din curtoazie faţă de călugări, nici transformând rugăciunea într-o simplă lectură.
În fine, mai cred că ultima dorinţă a renumitului păşcănean, nerespectată, de altfel, dezvăluie mult din tainele sufletului său dar şi apartenenţa la Biserica străbună. În cele din urmă clipe, condeiul său a murmurat aproape stins: „Voiesc să mă înmormântaţi aici, la Neamţ, printre călugări şi voievozi”. Însă, împlinind ordinul de la centru, familia s-a văzut nevoită să-l ducă la Bucureşti, cu câteva zile înainte de a-şi începe marea călătorie.
Trist, împovărat de ani şi suferinţă, scriitorul privea cu regret la locurile atât de dragi de care se despărţea veşnic.
Înainte de plecare, îşi manifestă o ultimă dorinţă: „Vreau să aud încă o dată clopotele”. Se pare că monahii l-au iubit. Unii îşi datorau libertatea, chiar viaţa lui Sadoveanu, deoarece îi scosese din închisorile comuniste. De aceea i-au îndeplinit dorinţa, iar dangătul clopotelor se auzi mai duios ca altădată, iar sunetul unui corn de vânătoare, îndepărtat, tainic venea să rotească „cuţitul în rană”.
Erau clipe în care a înţeles, cred, cel mai bine ceea ce scrisese odinioară: „sunetul clopotelor este o chemare din veac în veac”. Un veac îl părăsea şi altul, al veşniciei îl chema. Un părinte bătrân a sosit: „bat clopotele spre înmormântarea lui”. A avut dreptate monahul, căci cetatea Bucureştilor l-a primit cu ostilitate. De aceea nu a mai dorit să mai respire prea mult „aer de Bucureşti”.
Aşadar, acum 56 de ani, într-o zi de toamnă târzie, după mulţi ani de stânjenire fizică, patriarhul cuvintelor meşteşugit aşternute pe hârtie apunea în 81-lea an de viaţă. O existenţă din care se desprind raze de lumină şi pete umbroase, o viaţă pe cât de controversată, pe atât de rodnică.
Oare provocările lumii muritoare au dus sufletul lui Sadoveanu în infern, sau valorile creştine ca milostenia, rugăciunea, smerenia, postul, înfrânarea l-au salvat? Răspunsul îl ştie doar Cerescul Părinte.
Învăţător Vasile OLARIU,
Şcoala Gimnazială „Ieremia Irimescu” Brusturi-Neamţ