Armata învăţătorilor

Reluând tradiţia asociaţiilor învăţătorilor, în zilele de 6-7 septembrie 2008, la Palatul Parlamentului a avut loc cel de-al XXIX-lea Congres al Învăţătorilor din România şi al învăţătorilor de peste hotare care predau copiilor în frumoasa noastră limbă. La acest congres am ascultat vorbindu-se pentru a nu mai ştiu câta oară despre ARMATA ÎNVĂŢĂTORILOR, aşa cum erau numiţi învăţătorii înainte de 1945 de către ministrul ANGELESCU.

Această armată a învăţătorilor avea asociaţii locale în fiecare judeţ, avea cel puţin un imobil (Casa învăţătorului) în care putea oferi găzduire colegilor, avea internate pentru copiii de învăţători şi ţărani care veneau la studii în oraş pentru a deveni învăţători sau specialişti în varii domenii de activitate. Într-un astfel de internat am trăit şi eu timp de şapte ani pentru a mă pregăti să devin învăţător.

În fiecare judeţ, asociaţiile aveau bănci proprii, transformate după 1925 în C. A. R.-uri după modelul sovietic. Asociaţiile locale aveau case de odihnă la munte şi la mare. Ele se ocupau de formarea continuă a învăţătorilor, organizau congrese la care de multe ori erau onoraţi de participarea somităţilor vremii.

Dar de fapt cine este EL, ÎNVĂŢĂTORUL? Este un om simplu, modest, dar numai până ce intră în clasă. Acolo însă capătă autoritate şi devine „Doamna, Domnul sau Domnişoara” – apelative suficiente pentru o identificare sigură. Pentru că El, ÎNVĂŢĂTORUL creează o operă foarte complexă, „zidirea de caractere” .

Dicţionarul explicativ al limbii române spune că „învăţătorul este persoana care predă cunoştinţe şi face educaţia civică a copiilor în primele clase de şcoală”.

Sărmane DEX! Nu ai tu file de câte ori i-a fost învăţătorul şi tată şi mamă copilului orfan, de câte ori nu a cărat în sacoşa-i veşnic neîncăpătoare creioane, caiete pentru copiii nevoiaşi, nu numai în cătunele îndepărtate, uitate de lume, dar şi în casele de copii.

De multe ori îmi aduc aminte de învăţătorul lui Mihail Sadoveanu care se numea Mihai Busuioc, „Domnu’ Trandafir” evocat mai târziu: „Şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut s-adun fapte care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu’ era un om foarte necăjit, hărţuit de administraţie, cu mult greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât să ne dea cu dragoste învăţătura de toate zilele”.

Şi pentru că tot am citat din Sadoveanu, la ceas de sărbătoare, nu cred că ar trebui să uităm măcar finalul poeziei „Învăţătorul”, semnată de Adrian Păunescu: Să nu uităm aflându-ne oriunde,/ Întâia rază şi întâia carte!/ Să dăm, pios, omagiul firii noastre/ Învăţătorului fără de moarte!//

 

Profesor, Gheorghe AMAICEI