Este interesant şi ciudat faptul că, deşi în şcoli sunt acum o mulţime de cursuri/module/discipline care au conţinuturi legate de comunicare, instrumentul cel mai important al ei, limba, este dat la o parte. Se pare că nu se mai face serios gramatică în şcoli. Dacă în programele de gimnaziu această disciplină este inclusă sub diferite titulaturi şi devine, într-un fel sau altul, probă de examen la capacitate, la liceu a ajuns să fie redusă la câteva lecţii. Oricum, nu se pune accent mai deloc pe exprimarea corectă. Sau, dacă se pune, rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor. Nici diacriticele nu mai au trecere. Normal ar fi ca posesorii de diplomă de bacalaureat să ştie să se exprime corect în limba română, dar realitatea arată că foarte puţini reuşesc această performanţă. Cum s-a ajuns aici? Undeva, cândva, ceva s-a dat peste cap în toţi anii din urmă. Este un fel de a ne preface că facem educaţie folosindu-ne doar de cunoştinţe luate separat, la întâmplare, fără a asigura o minimă conexiune între ele. Este o manieră de a comunica fără comunicare, pentru că liantul care ar trebui să facă totul inteligibil, coerent şi logic, limba, este aproape scos din ecuaţie. De altfel, ideea că exprimarea corectă şi expresivă nu contează este adesea susţinută, mai mult sau mai puţin direct, nu numai de predominanţa tipului de evaluări scrise bazate exclusiv pe faimoasele „grile” (în cazul cărora se spune – mai în glumă, mai în serios – că elevul nici nu trebuie să gândească, ci doar să aibă noroc), dar şi de lipsa de considerare a unor profesori pentru ea, din păcate. A nu discuta şi a nu corecta greşelile de exprimare din lucrările scrise sau din felul în care elevii vorbesc despre un subiect sau altul la ore (inclusiv la materiile „reale”) sunt modalităţi condamnabile de a încuraja atitudinea de neglijare a acestui aspect, altfel în trend în zilele noastre, aşa cum se vede şi în mass-media. Prescurtarea cuvintelor, dezacordurile, sărăcia lexicală, formulările anapoda sunt semne ale lipsei lecturilor, evident, dar şi ale marginalizării unui lucru preţios care stă, în definitiv, la baza identităţii noastre naţionale: limba română. Asemenea istoriei şi literaturii, limba română este o marcă importantă a calităţii noastre de români, iar a o da la o parte – şi încă pe mâna sistemului de învăţământ – înseamnă nu numai neglijenţă şi iresponsabilitate, ci pur şi simplu necunoaşterea propriilor interese.
Psih. Vasile BAGHIU