Încerc un portret din fărâme, apelând la tot ce am scris de-a lungul anilor despre Ioan-Aurel Pop. Încep prin a relua descrierea personalităţii sale complexe la contururile căreia conlucrează mai multele sale ipostaze: istoricul, cel care ştie că „nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”; cititorul şi degustătorul de literatură care convoacă în argumentele sale marii scriitori; distinsul locuitor al limbii române, dar şi cunoscătorul de latină, franceză, engleză, italiană, parţial de germană şi maghiară, cât să poată vorbi în perfectă cunoştinţă de cauză despre locul limbii române între limbile lumii; profesorul, care şi-a asumat, asemenea lui Vasile Pârvan, „datoria vieţii noastre”; ardeleanul, de veghe la statura „învăţatei Transilvanii”, vorbind cu gravitate şi căldură despre legitimitatea sentimentului naţional; omul Cetăţii, mereu în miezul lucrurilor, prezenţă carismatică, de o urbanitate exemplară.
Tot scrisul său, fie el academic ori eseistic, este rodul unei îndelungi meditaţii, al ruminării datelor acumulate în numele unei curiozităţi intelectuale ardente şi al unei nobile stări de veghe în faţa cuvintelor limbii. Starea de veghe fiind una dintre obsesiile mele, am citit cu o doză de implicare în plus Transilvania, starea noastră de veghe şi tot astfel Veghea asupra limbii române. A veghea nu înseamnă doar a păzi un lucru de preţ, o comoară, ci a-i scruta alcătuirile pentru a-i înţelege forţa şi menirea, pentru a-i asigura durarea, identificând neîntârziat devierile care-i ştirbesc integritatea şi-i subminează valoarea, dar căutând şi căile cele mai potrivite de îndreptare.
Veghetorul e minte trează, dar şi deşteaptă, în ambele sensuri ale cuvântului, presupunând cunoaştere, înţelegere şi putere de intervenţie: „Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte”. Micul tratat despre şi pentru limba română concentrează mai multele perspective dinspre care se cuvine să ne apropiem de limba noastră. Cartea se deschide cu enunţuri esenţiale despre însemnătatea limbii române, „cea mai importantă creaţie spirituală a poporului român”. Pentru a preîntâmpina obtuze acuze de naţionalism, adaugă imediat: „Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri nepreţuite. Limba română nu este o limbă excepţională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!” În mod firesc, istoria, limba şi literatura română merită cercetate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă. O bună, corectă, cinstită cunoaştere a istoriei, limbii şi literaturii propriului neam este cea mai bună cale înspre respectul pentru toate neamurile. Dar aceeaşi cunoaştere ar trebui să fie şi o cale de înţelegere de sine şi de preţuire: „Evident, soarta limbii este legată inexorabil de destinul poporului român şi, de la o vreme, al naţiunii române, plasate şi acestea sub semnul incertitudinii, al provizoratului, al neaşezării şi al autoflagelării. Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeştri» în a se nimicnici singuri”. Tratatul se scrie tocmai în contra nesăbuitei nimicniciri. Limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi formă a gândirii. Pentru ca această informaţie să devină fertilă, e nevoie de Învăţători. De „luminători”, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Şcoală adevărată care să-l trezească pe omul aţipit sub povara vremurilor haotice.
Ioan-Aurel Pop respinge, cu argumente şi comparaţii, pretenţiile originii pure a românilor, căci „popoarele s-au transformat mereu şi s-au topit unele în altele […] Nu există pe această lume popoare «pure» şi «impure», «nobile» şi «barbare», ci numai comunităţi etnice diferite, fiecare cu propria personalitate”. Românii nu sunt nici daci puri, nici romani puri: „Schematizând mult lucrurile, la temelia oricărui popor romanic stau cel puţin trei elemente etnice de bază: elementul vechi băştinaş sau autohton, elementul cuceritor şi elementul migrator, succedate în timp şi suprapuse în această ordine. În cazul românilor, elementul autohton au fost daco-geţii (din familia mai mare a tracilor), elementul cuceritor au fost romanii, iar cel migrator, slavii”. Pledând pentru cultivarea memoriei, „atribut fundamental al inteligenţei” în opinia autorului („nimic din ceea ce se petrece acum, sub ochii noştri, nu este fără rădăcini”), Ioan-Aurel Pop este un extraordinar purtător de cuvânt al românităţii. Fiecare luare de cuvânt e o învăţătură reluând cu metodă şi graţie demonstraţia, o pledoarie cu o cadenţă firească şi convingătoare, un manifest care îşi cunoaşte menirea. Un cuvânt care revine adesea în cartea sa e rânduiala – a limbii române, a neamului nostru, rânduiala care se cuvine pusă în Istorie, deopotrivă în cea pe care o trăim şi în cea pe care o povestim.
Cărţile sale despre Transilvania pariază în egală măsură pe ştiinţa istoriei, ca instrument de conservare şi formalizare a datelor despre omenire, cât şi pe istoria ca povestire/”istorie”, adică interpretare, inevitabil dependentă de poziţii subiective, personal(izat)e. Istoria are, în accepţiunea sa, obiectivitatea sobră şi neutră a oricărei ştiinţe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. Istoria se scrie în seama documentelor, a arhivei, a memoriei, dar adevărurile ei sunt rezultanta neîntrerupt negociată a mai multor interpretări venite dinspre părţile implicate/ interesate. Echilibrat şi sobru, cartea e înţesată cu referinţe culturale, căci în „învăţata Transilvanie”, cum o numea Bălcescu, cea mai importantă cale de apărat şi consolidat identitatea naţională a fost şi este Cultura.
Îl întâlnim în fiecare pagină a cărţilor sale pe Ioan-Aurel Pop omul cetăţii, prezent în miezul lucrurilor şi gata să pună umărul la bunul lor mers. Atent la seismele mai mari ori mai mărunte ale vremii, intervine prompt şi expresiv de câte ori simte că punctul pe i a fost rătăcit în polemici goale. El scrie despre cultură şi cunoaştere, despre apartenenţă, datorie, luciditate.
(N. A. Fragmente dintr-un eseu mai amplu. N. R. Sursa: Răsunetul cultural, nr.1, ian 2025)
Irina PETRAŞ
Ioan-Aurel Pop – 70
Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Ţaga, Cluj, România) este profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.
Între 1991 şi 1992 a fost profesor invitat (bursier Fulbright) la Universitatea din Pittsburg – Pennsylvania (SUA), iar între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. Între 2003 şi 2007 a fost profesor asociat la Universitatea „Ca’ Foscari” şi director al Institutului Român de Cultură din Veneţia, iar între 2012-2013 a fost profesor asociat la Universitatea din Trento.
Membru corespondent al Academiei Central Europene de Ştiinţe, Litere şi Arte din Paris, 1999; Membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe şi Artă (Salzburg) din 2013; Membru titular al Academiei Naţionale Virgiliene din Mantova (Italia).
Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi. Numeroase titluri, diplome, medalii şi premii, naţionale şi internaţionale atestă o operă valoroasă, o prestigioasă activitate didactică şi ştiinţifică. (Red.)