Iulie 1944. România tocmai pierdea războiul cu URSS şi cu aliaţii acestui uriaş stat din Est. Iar aliaţii bombardau Capitala, pentru care cumplită realitate foarte mulţi bucureşteni se refugiaseră în localităţi din munţi. Între acestea, târguşorul buzoian Nehoiu. Acolo, printre refugiaţi, se nimeriseră şi câţiva tineri actori. Ori pentru a nu-şi ieşi din mână, ori din dorinţa de a zămisli o undă de linişte şi de frumos, junii preoţi ai Thaliei au pus la cale un spectacol de revistă, prezentat în sala teatrului „Muncă şi Lumină” al întreprinderii „Foresta Italo-Română”.
Actori buni, texte excelent alese, pe gustul tinerilor refugiaţi bucureşteni, cu precădere din Caragiale şi câteva scheciuri şi cuplete din repertoriul teatrului „Cărăbuş”, al celebrului Constantin Tănase. Aveau chiar şi momente de balet.
La finalul unui cuplet, prin care artistul de pe scenă, un june înalt şi uscăţiv, mă cucerise totalmente, în timp ce spectatorii aplaudau frenetic, eu făceam cruce după cruce, ca la biserică, până ce mama, observând mişcarea surprinzătoare, mi-a prins mâna dreaptă, potolindu-mă.
Târziu, în noapte, pe poteca bătută de pe lângă calea ferată, ne îndreptam spre Nehoiaş, în vreme ce luna plină ne lumina drumul, iar mama, care nu uita nicicând că este şi pedagog, îi explica pe îndelete copilului său, de vreo zece ani, cel dornic mereu „să ştie”, că acele cruci în toiul aplauzelor se datorau unui fapt ce ţine de arta dramatică: actorul de pe scenă îşi încheiase cupletul făcându-şi o cruce lentă şi enormă şi copilul spectator, cucerit de harisma actorului, repeta gestul aceluia.
Harisma … Atunci am auzit pentru prima oară cuvântul grecesc, pronunţat acum „carismă”. Şi memoria copilului, ca un burete, l-a absorbit, localizându-l în lexicul pasiv.
– Vezi tu, cuvânta învăţătoarea, păşind cu atenţie pe lângă şinele căii ferate, actorii au de la Dumnezeu un dar, numit de obicei talent. Nu sunt la fel cu ceilalţi oameni. Prin darul lor, îţi câştigă atenţia şi te fac să trăieşti alături de ei ce se petrece pe scenă. Din cauza asta tu făceai cruce, pe când ceilalţi spectatori aplaudau. Artistul te câştigase total şi trăiai sufleteşte alături de el, pe scenă, nu în sală. Are harismă tânărul, dar şi un nume neobişnuit. Îl cheamă Beligan! Radu Beligan …
Am învăţat atunci, sub stelele binevoitoare, pentru totdeauna, două substantive importante: Beligan şi harismă.
După o vreme am avut norocul de a trăi ani la rând în interiorul lumii singulare a tinerilor actori de la Teatrul Tineretului. Am studiat, la început fără să-mi propun asta în chip deosebit, histrionismul autentic, de înaltă calitate, acel dar, acea harismă ce face din omul-actor un colecţionar de suflete şi transformă textul scris într-o formă nouă şi cuceritoare de exprimare interumană.
Fiindcă nu toţi actorii erau cu adevărat harismatici, am înţeles şi că acest dar nu se învaţă la şcoală. Cu el te naşti. Şcoala doar îl cizelează şi îi deschide căi noi. Urmărind, uneori la repetiţii, mereu la spectacole, excelenţii actori tineri repartizaţi la TT, observam chipul în care unii dintre marii regizori, nu toţi, dezvoltă, cu pricepere de dascăli, harisma, darul nativ al „bobocilor”, nu doar meşteşugul scenic.
La „Rareş”, între obligaţiile mele de director al liceului, figurau asistenţele la lecţiile colegilor. Asistând la lecţiile incitante ale renumitului Ioan Zenembisi, am avut o revelaţie: profesorul, de matematică, nu de română!, Iani, fiindcă aşa-i ziceam între noi, era … ei bine, era un actor desăvârşit!
Păi da! Ca şi actorul de pe scenă, dascălul are un text scris de alţii, de Sofocle, Cervantes sau Shakespeare, ori, vai! de Pitagora, Thales ori Einstein, nu-i aşa?. Una e să jonglezi cu lancea Cavalerului Tristei Figuri, şi cu totul alta este să faci plăcut, atractiv, pasionant, cuceritor, textul sec, logic, al teoremei despre relaţiile etern aceleaşi între pătratul ipotenuzei şi suma pătratelor celor două catete ale triunghiului dreptunghic! Evrika!
Şi atunci, ca toţi marii improvizatori ai scenei, el, dascălul, îşi interpretează textul în stil personal, dacă are harisma, de fiecare dată altfel, improvizând cu talent, non bis in idem!.
– Sânzianaaa! Exclamase disperat Iani Zenembisi, observând cum, la tablă, o elevă excelentă, nostimă, olimpică la matematică, o ia pe arătură, Sânzianaaa, mă arunc pe fereastră!
Şi actorul se îndrepta atât de credibil către fereastra uriaşă, larg deschisă spre biserica fabulosului Popa Chircă, din vecinătate, încât o clipă am avut dorinţa de a mă repezi în ajutorul proaspătului candidat la sinuciderea pricinuită de o elementară deziluzie pedagogică.
Dacă pe mine, deşcă în materie, mă „păcălise” straşnic, ce se întâmpla cu elevii săi? Aceştia, în reverie, trăiau scena la modul sublim, o savurau, căci îl ştiau bine pe dascăl şi harul său le era familiar.
Pentru curiosul care eram, drumul s-a deschis. Am început rememorarea anilor mei de liceu şi de studenţie, şi, rând pe rând, am analizat momentele de neuitat, căutând harisma.
Iată-l pe Victor Savin, vrăjitorul de cuvinte, citind dumnezeieşte „Puiul” lui Brătescu-Voineşti în faţa a patruzeci de gâgâlici împietriţi în bănci! Îl revăd pe Aurel Rotundu făurind tablouri istorice vii, în mişcare dramatică, atât de reale, încât le puteam desena aşa cum le vedeam. Îl înţeleg pe nemaipomenitul matematician Constantin Borş, cu degetul lui pipăind mereu o părelnică arteră de pe tâmplă, cu falsa lui monotonie, impregnată de un umor subtil, dascălul care nu scria niciodată nimic pe tablă, dar făcea minunea de a ne trezi noi, unii foşti candidaţi la corigenţă, că scriem cu dreapta şi ştergem cu stânga, deveniţi prin miracol aşi ai cifrelor. Şi iată-l pe Dumitru Almaş, orator excepţional, cu o prezenţă meteoritică în sala noastră de clasă, trăind actoriceşte mari momente ale Revoluţiei Franceze şi trezind în noi o curiozitate de nestăvilit întru istorie.
Şi cum să nu-l amintesc pe divinul George Călinescu, nu doar convins el însuşi că în rostirea poetică trebuie să declami ca actorii Athenei antice, ci punându-şi cu har în practică această insolită convingere?
Până la o concluzie fermă, am trăit un drum lung. Dar, la urma-urmei, am ştiut cu temeinicie că, fără harismă şi fără de talent histrionic, nu poţi fi dascăl de valoare, capabil să trezeşti la copii şi adolescenţi interesul şi chiar pasiunea pentru ştiinţa pe care tocmai le-o zugrăveşti, şi nici nu poţi avea discipoli întru marea cultură!
De aici, cred, se naşte nevoia imperioasă a selecţiei vocaţionale a viitorilor formatori, dascălii din şcoala naţională, veşnic absentă, din păcate, în practica noastră, universitară şi nu numai.
… Şi dacă această convingere a mea vi se pare discutabilă, vă rog respectuos să o combateţi cu toată puterea! Asta m-ar bucura. Înseamnă că aţi citit cu interes rândurile de mai înainte.
Mihai-Emilian MANCAŞ