Vrem, nu vrem, viaţa se scurge precum firele de nisip în clepsidră. Când s-au terminat, gata! Pa şi pusi. Altul la rând. Toţi ne întoarcem în pământul moşilor şi strămoşilor. Asta-i firea lucrurilor. Asta-i schema. Nu există săptămână de la Dumnezeu să nu ne părăsească o educatoare, un profesor, o învăţătoare. Evident, după o „grea şi lungă suferinţă”. Reacţia celor direct ameninţaţi? Resemnarea întâlnită şi în balada Mioriţa. Alţii trag de timp ca fotbaliştii care conduc cu 1- 0. De pildă, câteva profesoare pensionate din preajma Şcolii X din Piatra-Neamţ, au fondat o societate secretă ce luptă împotriva Doamnei cu coasa. Doamnele despre care facem vorbire se întâlnesc lunar şi sărbătoresc diferite evenimente, sfidând moartea. Bărbaţii nu sunt admişi la pomenitele întâlniri, sindrofii.
La ora H, când începe întâlnirea amfitrioană rosteşte un speech, cu paharul în mână. „Dragelor, ne-am văzut şi la capătul drumului. Am aici un album cu voi, ce frumoase eraţi…”. Aţi observat? Se vorbeşte numai la trecut. După gustări se ciocneşte un pahar de vin, cu apă. Gazda continuă: „Vă mai amintiţi dentistul ăla frumos care a venit la şcoala noastră? Straşnic bărbat, toate ne-am îndrăgostit de el.” ş.a. La cafea, când toate pensionarele erau pe valurile amintirilor frumoase, aceeaşi amfitrioană a aruncat „bomba”. „Scumpele mele, de mult vreau să vă întreb ceva: V-aţi pregătit?”. La început interogaţia n-a fost înţeleasă. Încetul cu încetul s-a înţeles ce şi cum. Profesoara cea mai perspicace a răspuns prima: „Mi-am instruit urmaşii să mă înmormânteze în uniforma de la Şcoala Normală în care, culmea, apar tânără şi frumoasă”. Altă profesoară pensionată: „Eu am strâns câteva sute de lei într-una borcan de smântână. Nu cred că îmi ajung dacă toaletarea cadavrului costă trei sute de lei şi slujba, ţinută de preot, două”. Mândră foc, colega cea mai tânără a completat: „Ţin să vă anunţ că mi-am terminat cavoul. Are gard forjat, marmură albă şi litere cu majuscule. E situat într-o zonă centrală, sub un castan umbros! Lângă Iulia Hălăucescu, doamna acuarelei româneşti”. Mai ziceţi ceva, dacă puteţi.
Dumitru RUSU