Centenar – Zaharia Stancu

5 octombrie 1902 –  5 decembrie 1974

Zaharia Stancu (scriitor român,jurnalist, director de teatru)  s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. După ce a abandonat şcoala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când şi-a continuat studiile de literatură şi filosofie la Universitatea din Bucureşti. După absolvire, a devenit jurnalist. În 1932 a publicat revista Azi, şi, în 1937, ziarul democratic Lumea românească. Ambele publicaţii au fost interzise de regimul fascist. Ca atare, lui Stancu i s-a interzis să mai publice. În calitatea lui de jurnalist a fost închis înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

În 1946 a devenit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, post pe care l-a ocupat pentru mai bine de 20 de ani. A fost membru al Academiei Române şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. A câştigat Premiul de Stat pentru literatură, iar în 1971, a primit premiul Gottfried von Herder din partea guvernului austriac. Cartea sa Desculţ, care „a parcurs globul cu sandale de aur”, aşa după cum îi plăcea autorului să spună, este cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, fiind tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele, existând o traducere şi în limba japoneză.

 

 

Stancu e efectiv un copil al câmpiei Dunării şi-şi scoate  – cum mărturiseşte – poezia dintr-o biografie expurgată de anecdotică. Se zbate în versurile lui o energie vitală debordantă; vocaţia poetică e trăită ca o nevoie imperioasă  de fapte cu un ţel nebulos; un neastâmpăr obscur care nu-şi află cauza şi se transformă adesea în tânjire dureroasă. Dezrădăcinarea sufletului rural prin cultură capătă o expresie inedită, adecvată epocii şi experienţei istorice noi, devine o nostalgie existenţială a vieţii fruste în mijlocul naturii.

Ov. S. CROHMĂLNICEANU

 

Proza lui arată ca o imaginaţie în fierbere. Puţini scriitori români au, ca Zaharia Stancu, un mare gust al exoticului şi al pitorescului  social (…) Scriitorul însuşi mărturiseşte că nu ştie în ce chip îşi scrie cărţile, ce destin secret conduce naraţiunea. Ca romancier, Stancu nu respectă nici o regulă. Cartea se ordonează de la  sine, în mers, în cursul unei redactări febrile de câteva săptămâni.

Eugen SIMION