Cornel Nicoară – 40 de ani în TT

– Domnule Cornel Nicoară veţi împlini pe 8 iulie 40 de ani în slujba Teatrul Tineretului. Cum arăta Piatra-Neamţ şi cum arăta Teatrul Tineretului, în 1965, în clipa în care aţi pus piciorul aici?

Cornel Nicoară: Era un loc extraordinar… Dar ca să ne imaginăm oraşul de acum 40 de ani se impune ceva efort. Blocurile de vis-a-vis nu existau – era acolo un cinematograf popular – şi doar pe strada Chimiei începeau să se înfiripe ceva construcţii. Nici Hotelul „Ceahlău” nu exista – şi, vorba unui coleg, el s-a construit cu contribuţia consistentă a actorilor noştri. Dar aceasta a durat doar până când ne-am făcut în subsolul teatrului aşa-zisul „Şase Şaşi” – un bar unde s-a putut discuta intens şi aplicat despre viaţa teatrului.

– Revenim la debut. Cum aţi ajuns actor la TT?

C.N.: În lumea absolvenţilor, deşi existau oferte tentante pentru Bucureşti, Piatra-Neamţ începuse să devină un loc ispititor. Eu am venit la Piatra-Neamţ împreună cu Ion Bog, Dona Cotrubaş, Florin Măcelaru… Ne-a întâmpinat un director care avea patru bucăţi clase, un suflet imens şi o dragoste nestăpânită faţă de oameni şi teatru – Ion Coman.

– Eraţi un tânăr absolvent care venea pe un teritoriu necunoscut… Cu cine v-aţi certat prima dată la Piatra-Neamţ?

C.N.: Veneam ca un boier. Veneam la Piatra-Neamţ după un succes extraordinar reputat în Anglia cu „Năzdrăvanul Occidentului”, un spectacol magistral al profesorului meu Moni Ghelerter. Am ajuns în Anglia unde trebuia să reabilitez un personaj al lui John Singe care căzuse un an înainte, cu surle şi tobe, în interpretarea lui Sir Lawrance Olivier. Cu cine m-am certat la Piatra-Neamţ? Cu actorul Tinel Atanasiu, care era şi director adjunct şi care n-avea nici mamă, nici tată în privinţa „prestaţiilor” actorilor care intrau pe scena TT.

– Nici 40 de ani pe scenă nu-i o sumă de ici colea… Dvs. sunteţi totuşi unul dintre puţinii actori care au reuşit să rămână o viaţă soţul unei singure doamne… Ştiu că aveţi şi o fiică minunată. Cum aţi reuşit să menţineţi această familie?

C.N.: Într-o căsnicie, trebuie să existe un sens. Eu am avut un partener de viaţă înţelept, care a reuşit să înţeleagă stres-ul la care este supus un actor… Soţia nu m-a declarat niciodată genial. M-a taxat rău când am greşit şi a reuşit să mă ordoneze în haosul care înseamnă viaţa unui artist, oferindu-mi o pace, o pace bună, solidă şi caldă.

– Şi copilul cum a crescut?

C.N.: Printre picături. Pe lângă fusta mamei şi zgomotele scenei. A confundat o vreme viaţa cu scena; actorul şi personajul… În „Matca” intram la un moment dat într-un sicriu şi ea a început să plângă în sală: „Nu vreau să moară tata!”. I-am explicat cum e cu scena şi a înţeles. Am avut noroc. Vreau să spun că Dumnezeu a fost bun cu mine. Am avut noroc şi în căsnicie.

– Existenţa actorului Cornel Nicoară la TT se confundă (se suprapune?) cu crearea celor mai importante spectacole sub bagheta unor regizori care se numesc Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija… nu ştiu cum să zic! spectacole capitale? repere? importante?

C.N.: E bine să zicem importante.

– Atât?

C.N.: Eu am fost mereu îndrăgostit de oameni. Îmi place să cred că am fost şi un luptător şi m-am bătut pentru ca spectacolele noastre să fie cât mai bune în speranţa că şi oamenilor din jur le va fi mai bine…

– Aveţi o obsesie a trecutului?

C.N.: Trecutul este parte din existenţa mea, o zonă din care nu regret nimic. Este o istorie cu prieteni şi cu artişti adevăraţi – actori, regizori, scenografi pe care nu-i mai enumăr pentru a nu uita pe cineva. Este o istorie pe care o să o evoc mereu cu emoţie şi cinste pentru că toţi actorii în preajma cărora m-am „jucat” au fost nişte actori extraordinari.

– Adevărat.

C.N.: La TT, chiar şi atunci când nu jucam, chiar dacă nu eram în scenă, eram în culise sau în sală. Aveam emoţii pentru fiecare coleg şi sufeream la fiecare bâlbă de parcă aş fi dat-o eu. Discuţiile despre performanţe sau neîmpliniri, de după spectacole sau repetiţii se purtau în bar. Aici trebuie să fac o precizare: barul teatrului a fost locul care ne-a adunat pe iubitorii acestei arte şi care, efectiv, a creat acel mult invidiat „spirit” de echipă de la Piatra-Neamţ. Mărturisesc că acest loc era un spaţiu al sărbătorilor comune – eu însumi (dar şi alţi colegi am sărbătorit aici căsătoria) – un spaţiu al bucuriei onomasticelor, dar şi al „răfuielilor” artistice.

– Aţi vorbit despre prieteni. Dar publicul?

C.N.: Înainte lumea avea nevoie de teatru. Teatrul era singurul loc în care puteai să înjuri, să prinzi o aluzie cârcotaşă asupra puterii. Lumea cumpăra bilete la preţuri accesibile pentru a vedea aici atât marea literatură dramatică a lumii, dar şi modul în care noi încercam să ne eschivăm de la directivele de partid. În privinţa repertoriului „impus” trebuie să spun că de regulă, TT a reuşit să facă cel mai mic compromis artistic. În 1972, de pildă, când 22 de teatre din România jucau „Reduta şi şoarecii” de Mircea Radu Iacoban, noi am jucat, în premieră pe ţară, „Muntele” de D. R. Popescu, un text de autentică simţire românească.

– Şi nu aţi avut necazuri?

C.N.: Nu, nu am avut necazuri. Eu cred că teatrul trebuie făcut pe scenă şi trebuie făcut cu emoţie şi cu un dumnezeiesc respect pentru spectatori. Acum se face teatru în cele mai neaşteptate şi neconvenţionale locuri. Acum se face teatru neconvenţional în cele mai aiurite locuri, şi chiar dacă voi fi acuzat de conservatorism feroce, vă voi spune că dacă eşti un preot cinstit al acestei arte nu poţi să oficializezi decât pe scenă. Nu cred în teatrul experimental. Cred că, indiferent de mijloacele de expresie, teatrul nu poate fi decât de două feluri: teatru bun şi teatru prost. Şi mai cred că noi românii nu trebuie să imităm pe nimeni pentru că facem un teatru foarte bun şi adevărat. Dacă e vorba de valoare, cred că străinii ar trebui să tragă cu ochiul în curtea teatrului românesc.

– V-am întrebat, iniţial, cu ce gânduri aţi păşit pe scena TT. Astăzi, încercând o comparaţie cu ce gânduri credeţi că se apropie de scenă noua generaţie de actori? Sub ce semn credeţi că stă această întâlnire?

C.N.: Am terminat facultatea, având nişte profesori extraordinari – pe vremea aceea încă nu se livrau actori la snop, ci ieşeau absolvenţi doar de la Târgu Mureş şi Bucureşti – şi am reuşit să învăţ că teatrul se face cu umilinţă (l-am citat pe Ştefan Ciubotăraşu) şi că trebuie să-ţi pui sufletul pe tavă în faţa unor spectatori pe care-i iubeşti şi îi respecţi. Mărturisesc că am intrat în teatru cu speranţa că voi prinde un rol; tânăra generaţie vrea să ardă etapele, crede că totul i se cuvine şi etalează pe umeri trese de general deşi nu a demonstrat că le merită măcar pe acelea de sergenţi-majori. E o generaţie nerăbdătoare, cu o mentalitate dubioasă de supravieţuire, care îşi clădeşte himerele viitorului nu atât pe talent sau conştiinţa trăiniciei cunoştinţelor, cât pe aburii inconştienţei.

– Aţi fost director de teatru adjunct sau plin. Aţi râvnit la vreun rol pe care nu l-aţi prins?

C.N.: Niciodată în viaţa mea. Faptul că am jucat foarte mult, că am jucat roluri importante se datorează întâmplării; Dumnezeu a vrut să joc aceste roluri. Cât şi ce mi-aş dori să mai joc? E-he-he-he!

– Chiar aşa?

C.N.: Noi actorii murim de fiecare dată la fiecare spectacol; fiecare rol înseamnă o viaţă. Este singura profesie care îţi ordonă să trăieşti mai multe vieţi. Murim astăzi şi renaştem mâine… Reamintesc scena din spectacolul Matca în care Moşul se pregăteşte, în sicriu deja, să moară, iar într-un spaţiu alăturat „Fata”, fiica lui, intrase în chinurile facerii… E o scenă genială scrisă de prietenul nostru Marin Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească!… Moşul îşi înţelege destinul implacabil şi atunci ultimele cuvinte îi sunt puse în slujba naşterii vieţii…

Iar după câteva spectacole, seara, în drum spre casă, un inginer pe care îl cunoşteam m-a aşteptat, mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Vreau să vă mulţumesc pentru că m-aţi învăţat să mor”. Nu l-am mai văzut de atunci, dar mi s-a spus că, bolnav de cancer fiind, a murit. Dar a murit frumos, fără să se plângă şi fără să-i stânjenească pe cei dragi din jur. Dincolo de aceasta, despre TEATRU şi VIAŢĂ, nu se mai poate spune nimic. (Ziarul Ceahlăul, 2005)

Mircea ZAHARIA