• Interviu cu prof. dr. Christian Crăciun, scriitor
Criticul literar şi eseistul Christian Crăciun s-a aflat printre scriitorii care au participat la lansările de carte prilejuite de cea de-a XI-a ediţie a Târgului „Libris” şi la Maratonul Eikon, organizat la Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu” Neamţ. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian, profesorul Christian Crăciun s-a născut la 13 decembrie 1953, la Floreşti, în judeţul Prahova. Colaborator al Editurii Eikon, iubeşte literatura şi trăieşte numai pentru ea. Spune că esenţa vieţii este bunătatea, iar unul dintre numeroasele paradoxuri ale prezentului nostru cultural este acela că, în ciuda faptului că scade catastrofal numărul de cititori, avem o literatură sincronizată, care poate sta uşor, dacă am şti s-o promovăm, alături de marile literaturi de astăzi din Europa.
– Trăiţi în ritmul omului modern?
– Nu, pentru că nu-mi place graba. Sunt un ticăit. Până la urmă, ştiu că tot acolo ajung, chiar dacă merg încet. Sigur că sunt cuplat la toate telefoanele, televiziunile şi toate lucrurile acestea specifice omului modern. Calculatorul meu merge din momentul în care m-am trezit până adorm, dar, sufleteşte, încerc să evit această trepidaţie.
– Ce se înţelege prin inteligenţă literară?
– Nu orice alăturare de cuvinte devine automat literatură. Există oameni care au talentul de a expune stările pe care le trăiesc, de a le trece în cuvinte şi alţii care nu au acest har. Numărul de cuvinte dintr-o limbă este acelaşi pentru toţi. Unii pot să facă din ele artă şi nu mă refer la poezie, acesta este alt teritoriu, mă refer la proza obişnuită.
– Lipsa de talent urâţeşte şi cea mai perfectă frumuseţe?
– În mod categoric. Există un precept al unuia dintre sinoadele ecumenice care spune că omul dacă n-are har, să nu picteze, putem să adăugăm, să nu scrie, pentru că face rău. Din păcate, noi nu ne conformăm. Suntem o societate laicizată complet şi nu ascultăm de acest îndemn, care nu e neapărat teologic, e de bun-simţ. Cel care n-are har să nu se ocupe de un domeniu care-i al harului, adică al talentului. În toate domeniile sunt oameni cu foarte mult talent şi e bine să existe o scară valorică, apreciativă, care trebuie şi recunoscută. Nimeni nu este inutil. Atenţie, inutilitatea nu există. Fiecare om îşi are rostul lui. Totul e ca omul de jos să nu-l bage cu capul sub apă pe cel de sus, care-i mai bun decât el, iar cel de sus să nu-l dispreţuiască pe cel de jos.
– De ce ne este greu să-l recunoaştem pe cel mai bun decât noi?
– Pentru că lumea noastră contemporană nu mai este educată în a recunoaşte şi a respecta valorile. Este o lume care neagă de la început valoarea, pentru că ea este prin excelenţă discriminatorie. Pentru a recunoaşte valoarea înseamnă că A e mai bun decât B. Uitaţi-vă că spiritul competitiv nici la şcoală nu mai există, se tinde ca notele să fie eliminate, în ciclul primar, de foarte mulţi ani, se dau calificative, nu se mai acordă note, tocmai pentru a uniformiza totul. În artă, oamenii sunt dornici mai degrabă de o „valoare” aeriană, impalpabilă, care se numeşte glorie. Oamenii vor glorie.
– Dumneavoastră aţi cunoscut gloria?
– Nu, Doamne fereşte, nici n-am căutat-o, nici n-am cunoscut-o. Sunt un om retras, trăiesc în provincie, nu frecventez lumea scriitoricească, am început să public foarte târziu faţă de alţi scriitori. Mi-a plăcut anonimatul şi-mi place în continuare, deşi mai apar pe la manifestări publice, dar e mult mai bine aşa. Aceasta e opţiunea mea de viaţă.
– Vă este indiferent dacă lăsaţi sau nu în urmă o operă?
– Nu, nici nu mă gândesc la aşa ceva. Am un număr de cărţi scoase şi mă bucur că sunt câţiva oameni pe care i-am făcut fericiţi că le-au citit. Asta, deja, arată că nu mi-am trăit viaţa degeaba. Nu trebuie să citească un milion de oameni cărţile mele, nu mă interesează. Dacă sunt câţiva oameni care au apreciat ce am scris, pentru mine, ca mulţumire şi împlinire sufletească, a fost mai mult decât suficient.
– Esenţa vieţii constă în inteligenţa sa?
– Nu. Esenţa vieţii este bunătatea. Inteligenţa este un dar în plus de care trebuie să ştii să te bucuri şi să-i bucuri pe alţii. Ştim bine preceptul biblic că trebuie să dăruieşti darul pe care-l ai, ca să te bucuri de el.
– Care sunt cititorii dvs. preferaţi şi care ar fi lucrul cel mai important pe care aţi dori să-l transmiteţi lor direct?
– De bună seamă, cititorii inteligenţi, empatici. Eu nu scriu nici poezie, nici roman, adică lucruri care sunt îndeobşte citite. Tipul de eseistică pe care-l practic se adresează unui număr redus de cititori. Ca pe sârmă, eu merg între critica literară şi eseu. Cărţile mele sunt de multe ori un pretext de a vorbi despre altceva, despre mine însumi, aşa cum încerc să spun şi în ultima carte care tocmai a apărut. E o literatură care asumă un număr mic de cititori, este o literatură de idei, un limbaj uneori cam pretenţios, dificil. Aşa ceva se citeşte extrem de puţin şi nu poate avea succes de librării, de vânzare
– Dvs. ce vă place să citiţi?
– De mulţi ani, am redus, din păcate, cantitate de literatură pe care o citesc. Citesc mai mult eseu, istorie, memorialistică, teologie, filosofie, adică m-am îndreptat spre o altă zonă a culturii. Unul dintre numeroasele paradoxuri ale prezentului nostru cultural este acela că, în ciuda faptului că scade catastrofal numărul de cititori, că avem o cifră ridicol de mică a vânzărilor de carte, avem o literatură foarte bogată, foarte diversă, perfect competitivă. Avem o mulţime de scriitori de valoare. Avem o literatură mai bună decât merităm. Sunt fericit pentru asta, mă întreb uneori de unde apar aceşti scriitori, care ştiu bine că nu vor fi citiţi, nu vor fi apreciaţi, nu vor câştiga bani sau glorie. Avem o literatură sincronizată, care poate sta uşor, dacă am şti s-o promovăm, alături de marile literaturi de astăzi din Europa. Aici e vorba nu de valoare, ci despre marketing-ul cultural, care ar trebui să se adauge, să sprijine, să stimuleze valoarea.
– Marketing pe care nu-l prea avem…
– L-am avut într-o scurtă perioadă a Institutului Cultural Român care a ştiut să facă o breşă în această direcţie. Din păcate, acea conducere a ICR-ului a fost rapid expulzată şi acum ICR-ul nu mai are pertinenţa internaţională de atunci. Fiecare scriitor se afirmă pe cont propriu, dacă poate. Ori, sunt foarte puţini care pot.
– De câţi ani colaboraţi cu Editura Eikon şi cu domnul Valentin Ajder?
– De vreo 10 ani. A fost o întâlnire absolut întâmplătoare, pentru mine, salvatoare, îmbucurătoare, sper, pentru domnul Ajder. Ne-am întâlnit la o lansare de carte, era un volum de poezie de vreo 600 de pagini, numai un nebun frumos ca domnul Ajder putea scoate aşa ceva, autorul era un fost elev de-al meu, Mircea Dinu. E unul dintre marii poeţi de astăzi, absolut necunoscut, pentru că, dincolo de acest volum, nu a mai vrut să scrie. Cu domnul Ajder nu mă văzusem niciodată, i-a plăcut cum am vorbit şi, de atunci, tot colindăm ţara în lung şi-n lat. Cărţile nu se mai vând. Nici preţul nu e foarte mic, dar cauza este desconsiderarea omului de cultură. De asta suntem nevoiţi să umblăm după noi cu cărţile. Dacă oamenii nu mai vin în întâmpinarea cărţii, trebuie să se ducă, iată, cartea la om. Mai arăţi cartea şi atunci omul mai vede un autor. De pildă, câtă lume a auzit de Dan Tomuleţ, una din marile inteligenţe ale României de astăzi, care tocmai şi-a lansat aici, la Târgul de carte de la Piatra-Neamţ, printr-o conferinţă, o traducere comentată-eveniment – a „Evangheliei după Ioan”? Noi nu ne cunoaştem valorile, la televiziuni se promovează alte bâzdâganii, nu valorile, nu cultura. Omul de cultură nu-i apreciat. Aţi văzut că, la înmormântarea lui Belmondo, la catafalcul lui, a vorbit preşedintele Franţei? Ori, iertaţi-mă, Belmondo n-a fost un actor de talia lui Caramitru. Asta este deosebirea dintr-o cultură majoră şi una minoră. Noi ne plângem, că ne place să ne plângem, că nu ne bagă lumea în seamă, că suntem ignoraţi cultural. Suntem ignoraţi pentru că ne ignorăm cultural. Am fost 42 de ani profesor de limba şi literatura română, iar ultimele mele generaţii au fost din ce în ce mai dezinteresate de literatură, de performanţă cognitivă, de bucuria de a cunoaşte, de a şti. Dar nu din vina lor. Sistemul îi buba, el construieşte aşa elevii. Învăţaţi cât mai puţin, că e mult mai bine. Nu mai dă nimeni doi bani pe elevul care învaţă. E bine că am ieşit la pensie, pentru că nu mai puteam să predau ceea ce ştiam eu că trebuie să predau. Copiii şi părinţii şi autoritatea doresc să predai strict doar ceea ce se cere la Bacalaureat. Ori ceea ce se cere la Bacalaureat e o caricatură. Nu are nicio legătură cu literatura. Cele mai bune generaţii le-am avut cam la cumpăna de după revoluţie. Atunci s-au ales astrele sau aşa a vrut Dumnezeu, au fost nişte copii extrem de dotaţi care veneau şi cu respectul cuvenit pentru profesor şi învăţătura care era înainte, şi au apucat să se bucure şi de beneficiile libertăţii. Era fantastic, exista acea voinţă de a face lucruri. Am avut şi un cenaclu care a durat din primul an când am intrat în învăţământ şi până după ’90, când s-a stins încet-încet. Nu veneau neapărat să citească poezie sau proză, ci veneau să vorbim. Era o oază de libertate în sistemul acela care te chinuia şi te malforma sufleteşte. Acea insulă de libertate a însemnat foarte mult şi pentru ei, şi pentru mine, pentru că, sufleteşte, n-aş fi putut supravieţui acelui regim.
– Faceţi parte din minunata lume a visătorilor?
– Da, sunt un utopist convins, deşi am reacţiile mele atroce de pesimism, referitor la încotro se îndreaptă lumea. Cred în puterea oamenilor buni, adică a oamenilor care schimbă lumea şi unul dintre extraordinarele avantaje ale acestor călătorii pe care le facem noi este faptul că am cunoscut incredibil de mulţi oameni extraordinari. În momentul în care oamenii buni se vor coaliza şi vor începe să facă lucruri importante împreună, ţara se va schimba în bine. Aceasta este esenţa speranţei mele.
– Cum v-aţi scris cărţile? Aţi scris întotdeauna din plăcere?
– Nu neapărat, de aceea am şi debutat după vârsta de 50 de ani. Scrisul n-a fost niciodată pentru mine realmente o plăcere. Mi se părea că, dacă scriu, fur din timpul cititului. Pentru mine, cititul era bucuria supremă şi mai târziu am descoperit şi bucuria de a mă exprima în scris. Am publicat, sigur, şi înainte de ’89, prin reviste din Ardeal, totdeauna a fost un mod de a mă regăsi, deşi n-am publicat poezie sau roman, dar a fost un mod de a vorbi despre mine prin cărţile pe care le citeam şi scriind numai despre cărţile care-mi spuneau mie ceva, care aveau un ecou în mine şi acel ecou încercam să-l redau cititorilor. Sunt şi scriitori contemporani care nu cedează modelor şi care nu cedează presiunii psihologice ideologice, a postmodernităţii şi care vorbesc aşa cum trebuie despre omul de azi şi despre omul dintotdeauna, pentru că nouă ni se pare că am reinventat roata şi omul de astăzi este cu totul altul, dar nu-i aşa. Eu am o revoltă împotriva unui curent care se numeşte postumanism, transumanism, care încearcă să elimine omul din centrul lumii. Când ai eliminat omul, ce mai rămâne? Vor rămâne cyborgii? E o problemă foarte complicată, am scris despre ea în ultima vreme, tocmai pentru că e una dintre chestiunile care mă îngrozeşte, neputând imagina postomul. Cyborg-ul va putea face orice, şi copii probabil, dar nu va putea face niciun fel de artă.
– Iubitorul ideal de literatură este acelaşi cu iubitorul real?
– Eu am fost şi sunt un bulimic al lecturii, citesc cât pot. Depinde şi ce alegi să citeşti. Pentru că nu orice lectură este ziditoare. Depinde şi ce transformări sufleteşti îţi creează, sigur, e şi un snobism aici, să fii la curent cu tot ce e nou: „Cum, n-ai auzit de autorul respectiv?” Eu sunt suficient de bătrân, din fericire, să depăşesc această întrebare şi să nu am inhibiţii. „Nu, domnule, nu l-am citit pe cutare… şi nici nu am de gând să-l citesc”. Am stupefiat pe câţiva, nu mai am timp de asta, prefer să citesc nişte texte esenţiale sau, mai ales, să recitesc. Mi-ar plăcea să reiau toată biblioteca mea de la un capăt la altul şi să recitesc măcar jumătate dar sigur că nu mai am timp, de aceea mă restrâng la autorii vechi, esenţiali.
A consemnat Violeta MOŞU