● Interviu cu dl. Diogene Mihăilă, profesor de religie şi limba engleză la Colegiul Naţional „Petru Rareş”
– Ce beneficii consideraţi că aduce studiul religiei în viaţa elevilor?
– Înainte de a vorbi de beneficii cuantificabile într-o anumită direcţie, studiul religiei oferă, înainte de toate, o viziune şi nişte repere integratoare pentru actul de educaţie în ansamblul său. Din această perspectivă, cred că primează caracterul formativ al acestei discipline, care premerge dimensiunii sale informative. Abordarea formativă pleacă de la valoarea persoanei fiecărui elev ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu şi a vocaţiei asemănării cu Creatorul său. Dincolo de ceea ce ar putea părea o retorică lipsită de conţinut, pentru fiecare copil ce vine pe băncile şcolii este important să conştientizeze faptul că verbul a fi îl premerge pe a şti, iar el, ca persoană este întotdeauna mai important decât arată un calificativ, o notă, sau un loc într-un clasament. În egală măsură, valoarea sufletului nemuritor al unui om se află pe un plan axiologic superior şi nu este în directă dependenţă de ceea ce el ştie sau nu ştie la un moment dat. Pornind de la premisa aceasta, religia încearcă să-l privească pe fiecare copil sau tânăr „cu ochii lui Dumnezeu”, adică acei Ochi Care caută în inima omului tot ce e mai bun şi mai frumos, pentru a avea din ce plămădi, împreună cu fiecare dintre noi, o bucăţică de Cer unde să ne aşeze.
– Consideraţi că programa şcolară pentru religie acoperă adecvat nevoile elevilor în societatea actuală?
– Ca disciplină reintrodusă după 1989 în şcoala românească, religia a fost la început într-o perioadă de căutări în ceea ce priveşte programa şcolară, încercându-se diferite abordări ale conţinuturilor şi metodologiei după reperele învăţământului teologic de specialitate. Cu timpul, practica profesorilor, în contactul lor nemijlocit cu elevii şi problemele acestora, a generat o îmbunătăţire cotinuă a programelor şcolare prin adaptarea lor la necesităţile lumii de astăzi. Astfel, programa pentru ciclurile primar şi gimnazial a suferit deja o transformare structurală de substanţă, iar programa de liceu este în pregătire de implementare. Pe de altă parte, profesorul de religie este chemat să actualizeze în permanenţă orice programă şi orice conţinut pe baza a două criterii fundamentale: Iubirea de Dumnezeu şi de oameni.
– Cum vi se pare că percep elevii necesitatea studiului religiei?
– Dacă privesc la statutul juridic al disciplinei, care prevede înscrierea elevilor la religie printr-o cerere semnată de părinţi şi apoi posibilitatea retragerii, tot printr-o simplă cerere, care nu trebuie nici măcar motivată sau supusă unei analize, unii elevi sau părinţi ar putea ajunge la concluzia că religia nu este nici necesară, nici importantă. Şi uneori o tratează ca atare, fie că se înscriu sau nu. Pe de altă parte, dacă percepţia asupra studiului religiei pleacă de la un nivel superior de conştiinţă, pe baza „celor şapte ani de acasă”, adică o educaţie morală şi spirituală absolvită la „cursuri cu frecvenţă” în familie, atunci sunt absolut impresionante dedicaţia şi implicarea unor tineri pentru studiul religiei. Motivaţia de a participa în mod implicat la această oră, vine de multe ori atunci când tinerii înţeleg faptul că orice achiziţie în planul cunoaşterii îşi sporeşte în mod exponenţial valoarea, dacă este rezultatul unei căutări generate de libera voinţă şi nu este o cerinţă obligatorie, impusă cu ajutorul catalogului sau examenelor.
– Dacă aţi avea posibilitatea, ce aţi schimba în sistemul de învăţământ românesc? Ce aţi aduce nou pentru religie?
– În ultimii treizeci de ani am asistat la o retorică permanentă legată de reforma şi schimbările din învăţământul românesc. În ciuda unui lung şir de experimente pe generaţii întregi de copii, rezultatele concrete au întârziat să apară, dar au apărut totuşi… noi planuri de reformă. De aceea, dintre toate lucrurile pe care le-am auzit de-a lungul timpului, pe tema schimbării şi reformei, o singură frază mi-a reţinut atenţia şi mai reflectez din când în când la ea: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”.
– Sociologii spun că în acest punct al istoriei viaţa solitară va reprezenta o caracteristică de durată a lumii contemporane. Cum comentaţi?
– Această afirmaţie este în deplin acord cu spusele unor mari duhovnici din vremea noastră, care amintesc de o profeţie din vechime potrivit căreia: „sfârşitul lumii se va apropia atunci când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin”.
– Cum se împacă limba engleză cu teologia în viaţa dvs.?
– Cele două s-au întâlnit şi s-au îndrăgit încă din perioada liceală, petrecută la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ. Limba engleză şi-a făcut loc în viaţa şi procupările mele de atunci, datorită entuziasmului unui profesor tânăr (pe vremea aceea), care m-a ajutat să înţeleg faptul că orice limbă străină îţi deschide calea spre o nouă lume, spre oameni şi experienţe ce pot avea un rol providenţial în viaţa unui om. Către el, în mod special, se îndreaptă recunoştinţa mea, pentru faptul că a avut mai multă dreptate decât puteam să cred eu atunci.
– Sunteţi organizator şi coordonator de tabere pentru tineret. Cum a început şi cum a continuat această poveste?
– Pentru prima dată am conştientizat impactul unui astfel de proiect asupra gândirii unui tânăr şi a modului său de a relaţiona cu alţii, în calitate de participant la o tabără de spiritualitate francofonă, desfăşurată la Strasbourg şi Metz, în Franţa. Atunci am înţeles uriaşa diferenţă între un program educativ impus unui tânăr, care apoi este supravegheat cu străşnicie de personalul didactic şi auxiliar să nu „evadeze” de la îndatoririle sale şi posibilitatea oferită aceluiaşi tânăr de a-şi construi propriul itinerariu zilnic prin înscrierea benevolă la diferite „ateliere”, care îi sunt propuse, nu impuse. Mai târziu însă, când am trecut în „tabăra” cealaltă, a profesorilor, prin cooptarea mea în diferitele echipe de organizare şi coordonare a unor tabere şi excursii pentru tineri, am simţit cu adevărat ce înseamnă uriaşa presiune de a purta responsabilitatea pentru alţii, nu doar pentru propria persoană.
– „Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos”… Ce mesaj ne transmiteţi pornind de la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel?
– Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel sunt preluate din Epistola I către Corinteni, capitolul 6 versetul 12 şi vizează, în contextul respectiv, virtutea cumpătării. Această virtute este înfăţişată, ca echilibru al vieţii omeneşti, care face diferenţa între un om care se bucură de viaţă, atunci când are simţul măsurii, dar care suferă mult atunci când pierde acest echilibru. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvintele Sfântului Pavel, particularizându-le în plan gastronomic şi spune în „Tâlcuirile” respectivei epistole: „ Stăpân eşti a mânca, deci rămâi stăpân şi nu te gândi a te face rob acestei patimi mâncând fără cumpătare”.
Prin extensie, sintagma „Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos” este preluată şi utilizată adesea în zilele noastre pentru a ilustra o relaţie pe care mulţi tineri o înţeleg şi o aplică extrem de greu în propria viaţă: relaţia dintre libertate şi responsabilitate.
– Credeţi că prea adesea uităm de Dumnezeu în goana noastră zilnică şi în obsesia consumului?
– Consider că întrebarea are răspunsul inclus, răspuns cu care sunt în deplin acord. Ca o completare însă, Părintele Rafail Noica, fiul filosofului Constantin Noica şi ucenicul spiritual al Sfântului Sofronie de la Essex, consideră că obsesia pentru consum nu este altceva decât realitate spirituală a unei căutări interioare a omului spre Dumnezeu cel infinit, căutare care eşuează însă în lucrurile finite. Pe de altă parte, duhovnicul Părintelui Rafail Noica, Sfântul Sofronie de la Essex, la rândul său ucenic spiritual al Sfântului Siluan Athonitul, considera că uitarea de Dumnezeu este de fapt „tragedia lumii moderne”, aflată mereu în căutarea unei vieţi mai bune, dar care a pierdut pe drum… simţul nemuririi.
A consemnat Gianina BURUIANĂ