Prof. Virginia Amaicei (17. 03.1935 – 24.02.2015)
După absolvirea, în 1967, a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, am poposit ca tânăr profesor-filolog, la Borca. Am trăit şi am lucrat acolo, vreme de aproape opt ani. După aceea, alţi vreo cincisprezece ani, am avut, ca inspector şcolar, serioase responsabilităţi în învăţământul preuniversitar nemţean, de la Ceahlău şi Oniceni, de la Cracăul Negru la Doljeşti şi Stăniţa, de la Pluton – Pipirig la Români şi Tazlău, de la Dămuc la Secuieni.
În drumeţiile mele în spaţiul geografic şi spiritual nemţean, i-am cunoscut profund pe oamenii sadovenieni „făpturi de mirare, iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinţă ca şi în ierni cumplite, plăcându-le dragostea şi datinile de la începutul lumii, stând în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, iubitori de cântec şi de prietenie.” Aşa i-am întâlnit şi pe doamna profesoară Virginia Amaicei şi pe domnul profesor Gheorghe Amaicei, fiinţe alese, atât de necesare şi de vitale nouă, celor de rând, precum îngerii.
Am fost invitat şi la locuinţa lor situată la confluenţa Cuejdiului cu Bistriţa. Ospitalitate şi omenie fără cusur. Comunicativi, sociabili, energici, vrednici, chibzuiţi, mi-au apărut dintru început oameni ai binelui.
Mai târziu, întâlnirile noastre s-au repetat prin mijlocirea distinsei familii Mihaela şi Nicolae Arsenoaia, oameni de elită ai zilelor noastre, rudele lor apropiate.
Profesorii Amaicei n-au avut copiii lor, dar au devenit copiii lor atâţia nepoţi, la a căror bună-creştere au avut o contribuţie sigură şi decisivă. Iar cei doi soţi au cules nu doar roadele ostenelii lor, dar au cunoscut şi bucuriile simple ale vieţii, alături de această mare familie, cu ochii sclipind de vioiciune şi inima mereu deschisă.
Cât priveşte ipostaza de profesoară-filologă a doamnei Virginia Amaicei, aici am avut prilejul de a-i cunoaşte direct prestaţia pedagogică de substanţă, la Casa de Copii-Fete din Piatra-Neamţ şi ca metodistă la Casa Corpului Didactic a judeţului nostru. Mai ales, la Casa de Copii, nu s-a limitat la atribuţiile profesionale stricte, pentru că, într-un orfelinat, instrucţia şi educaţia şcolară sunt de o asemenea complexitate, încât numai cei ce lucrează acolo pot măsura cum se cuvine lucrurile.
A fost cu adevărat sufletul a nenumărate acţiuni pedagogice, de natură să-i ajute pe copiii orfani să uite că n-au părinţi, că părinţii lor sunt necunoscuţi sau foarte departe de ei.
În educaţie, ca şi în viaţa de familie şi cea din comunitate, a înfăptuit totul numai prin muncă şi, mai ales, printr-o rară bunătate şi dragoste. Aceasta este nota caracteristică a firii regretatei dispărute, prin care a învins nevoile, împrejurările şi asprimile vieţii.
Cum spuneam, atât de plină de însufleţire şi de omenie, cum nu-i stau mulţi înainte, sub influenţa şi osteneala sa, prin întreaga bunătate a inimii sale, fete şi băieţi aflaţi la răscruci de drumuri s-au nutrit cu folos din vrednicia şi căldura fiinţei sale. De aceea, atâţia dintre cei pe care i-a ajutat să răzbească în viaţă o iubesc şi o cinstesc.
A fost pătrunsă de sfinţenia vocaţiei sale de profesoară şi de om al lui Dumnezeu. Dragostea şi destoinicia, dragostea adâncă pentru copii şi oameni i-au fost călăuze ale vieţii, iar credinţa curată a ajutat-o să înfrunte toate zăgazurile vieţii. A fost un om frumos.
Vă mulţumim, doamnă profesoară că i-aţi mângâiat pe cei care n-au cunoscut mângâierea, că i-aţi adăpostit pe cei care n-au avut adăpost, că i-aţi hrănit pe cei care au avut nevoie de hrană.
Vă mulţumim că aţi îndrumat spre lumină atâţia copii şi adolescenţi. I-aţi îndreptat către cunoaşterea de sine, către cunoaşterea vieţii virtuoase, către înălţarea spre omenie.
Dar, şi pentru dumneavoastră, doamnă profesoară Virginia Amaicei, cum spunea psalmistul, ca o floare a trecut vremea vieţii.
Dumnezeu să vă primească în Ceruri şi să vă odihnească în pace!
Prof. Gheorghe ŢIGĂU
Suntem alături de colegul şi prietenul Gheorghe Amaicei, la ceas de grea încercare, acum când buna lui soţie, prof. VIRGINIA AMAICEI a trecut la cele veşnice şi transmitem întreaga noastră compasiune şi sincere condoleanţe familiei îndoliate.
Ne rugăm ca Dumnezeu să-i vegheze somnul de veci în Ceruri şi să-i mângâie pe cei rămaşi să o plângă pe Pământ.
În numele membrilor Biroului Operativ al S.L.L.I.C.S. Neamţ şi ai Consiliului Director al Asociaţiei Învăţătorilor Neamţ,
Redactorii revistei Apostolul
Profesorul Mircea Gligor s-a mutat în ceruri
Elevi, părinţi, cadre didactice şi cunoscuţi, întreaga comunitate romaşcană, deplâng moartea fulgerătoare a profesorului de fizică Mircea Gligor. Profesorul a murit miercuri, 25 februarie, în timpul orei de fizică pe care o susţinea la clasa a VI-a. Cadrele medicale sosite la faţa locului nu au mai putut face nimic pentru a-l salva. Doctor în fizică, cu studii postdoctorale în Belgia, profesorul Gligor s-a dedicat şcolii, fiind iubit de elevi şi respectat de colegi.
Profesorul Mircea Gligor s-a născut pe 13 mai 1963, în localitatea Sărmaş, judeţul Mureş. A absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, ca şef de promoţie, în anul 1986. Din acelaşi an, a devenit profesor de fizică la Liceul „Roman-Vodă” din Roman. În perioada 1997-2003, şi-a pregătit doctoratul în fizică aplicată în economie şi ştiinţele sociale, obţinând distincţia „Summa Cum Laude”. În 2003, a fost recompensat de Academia Română cu Premiul „Ştefan Procopiu”. Datorită activităţii sale de cercetare, a fost admis la studiu cu o bursă postdoctorală la Universitatea din Liège (Belgia).
În cei 52 de ani de viaţă, profesorul Mircea Gligor a repetat traiectoria formării unei personalităţi: anii de şcoală, de facultate, integrarea în sistemul de învăţământ, gradele didactice, doctoratul, postdoctoratul. Biografia seacă a fişei postului nu acoperă imaginea profesorului de la catedră, a colegului de cancelarie, a prietenului, a soţului, a tatălui. Mircea Gligor a fost o prezenţă discretă, o fire deschisă, atent la ce e în jur şi distant cu tot ce l-ar putea distrage, un zâmbet cald, înţelegător, uşor amuzat de spectacolul cotidian ale cărui fire nevăzute le întrezărea cu iuţime. Se străduia să fie optimist pentru copiii lui, de acasă şi de la şcoală, gândindu-le viitorul în parametrii dezvoltării personale şi unicităţii umane. Îşi simţea discipolii, intuia felul în care te poţi adresa pentru a-i câştiga de partea ta, le vorbea despre limbajul universal al fizicii şi despre dimensiunea ei reală în spaţiul mintal intelectual al fiecăruia. Ştia să fie convingător, riguros, fără rigiditate şi inflexibilitate, demonstrând, prin fluenţa gândirii proprii, că fizica este un poem al viziunii divine asupra universului. Mircea a fost colegul căruia i te puteai adresa cu orice rugăminte, colegul care nu îşi refuza colegii, indiferent de ziua din săptămâna pentru care era solicitat, colegul discret, retras în timpul orelor libere în faţa ecranului calculatorului, pregătind materiale pentru elevi, pentru conferinţe şi comunicări. Mircea era mintea bogată, cultura de tip enciclopedic pe baza căreia realiza sinapse între noţiuni şi domenii multiple, lecturile beletristice şi filosofice care îl făceau un minunat partener de discuţii şi un adversar redutabil în polemică. Din timpul orei de fizică de la clasa a VI-a, Mircea Gligor a plecat să-şi predea principiul Vieţii trăite altfel în dimensiunea lumii în care a crezut. Dumnezeu să îl ierte!, se spune în mesajul de condoleanţe trimis de colectivul Colegiului Naţional „Roman-Vodă”.