În urmă cu multă vreme (Doamne, cât de repede a mai zburat), când împreună cu soţia, deveneam nemţeni, Viorica şi familia ei au fost primele noastre cunoştinţe. Ne-au ajutat să trecem mai uşor peste greutăţile începuturilor şi drumul până la prietenie n-a fost deloc lung. În vechea casă a doamnei Olga Vasiliu, de pe strada Bicazului (astăzi doar amintire), Viorica a însemnat haloul de lumină de care ne simţeam atraşi şi noi şi mulţi alţii.
Era o fiinţă delicată, de o frumuseţe angelică, aura bunătăţii şi blândeţii ei fără egal era lesne de desluşit. În permanenţă îi era frică de ceva, iar modul constant de exteriorizare erau lacrimile, fie că era vorba de bucurie, amărăciune, de lucruri mari sau mărunte. Făceam cu toţii haz de această trăsătură, dar îi admiram memoria cu totul ieşită din comun, care ne scotea de fiecare dată din impas şi, mai ales, îi preţuiam dragostea pentru adevăr, aşa cum era el şi cum ni-l descoperea.
Viorica Vasiliu (născută Dandu, bacăuancă la origine, mijlocia între celelalte fete ale familiei, Lăcrămioara şi Margareta) a fost un dascăl dăruit, de valoare, ce avea cunoştinţe uluitoare, care a făcut cinste învăţământului nemţean, ataşată dar şi preţuită de elevii ei, la şcoală sau când era solicitată să-i ajute să treacă un hop. A fost o foarte bună colegă, fără ifose de persoană fără greşeală, revendicativă ori plină de orgolii nejustificate.
A fost o familistă de vocaţie, de care nu s-a dezminţit. Şi-a găsit împlinirea în viaţa de familie, prin cele două fiice pe care le-a crescut şi le-a educat în spiritul datoriei către societate şi semeni, fiecare cu rosturile ei. Dar cea mai fără egal şi binecuvântată comuniune a fost cea cu nepotul Tiberiu, astăzi adolescent în toată firea.
Prietenia Vioricăi şi a soţului ei, Nuţu, a fost un privilegiu de care ne-am bucurat. Fiecare prietenie are trăsăturile, manifestările ei. Pentru noi, avea o notă aparte, de unicat. În apartamentul lor primitor dar neîncăpător pentru mulţimea celor care le treceau pragul, la fiecare aniversare, sărbătoare ori alt prilej de binevenită întâlnire, uşa ne era deschisă, fără excepţie, de trei ori: odată cu membrii de familie, alta cu colegii şi a treia cu prietenii.
În ultima vreme, mai ales după ce am rămas singur, nu ne despărţeam niciodată fără ca unul din ei să spună: „treci pe la noi!”. Nu aveam nevoie de o invitaţie specială, dar mărturisesc că o singură dată când s-a întâmplat să lipsească, am fost tulburat şi mi-am pus întrebări: „oare ce se petrece? I-am supărat cu ceva?”.
Sfârşitul Vioricăi Vasiliu a venit neaşteptat şi, mai ales, brutal. Singura mângâiere pe care o poţi afla în asemenea nefericită împrejurare este conştiinţa faptului că nu s-a chinuit prea mult, în umbra morţii. Îi era frică de orice stare de chin.
Din păcate, Viorica nu mai este cu noi, ne lipseşte de bucuria de a mai fi împreună.
Lasă în urmă amintirea unei vieţi trăite în demnitate, dragoste şi respect pentru familie şi societate, pentru valorile umane.
Să-i fie ţărâna uşoară!
Virgil RĂZEŞU