Pentru elevul Mihai Emilian Mancaş, proaspăt absolvent al clasei a IX-a la Liceul „Petru Rareş”, matematica, alături de fizică şi chimie, era amplasată în terra incognita.
În toamna anului 1950, s-a zvonit în clasa noastră, a X-a B, că ne pusese Dumnezeu mîna în cap: venea la noi, la matematică, însuşi directorul liceului, renumitul erudit Constantin Borş. Fericire pentru cei puţini, care încă nu uitaseră tabla înmulţirii şi se gîndeau deja la politehnică; dezastru pentru noi, cei mulţi şi ageamii!
Fama vagatur. Despre profesor umblau vorbe, şi mai aşa, şi mai altfel. Că era un vrăjitor al matematicii. Că nu cunoştea alte note decît 10 şi 2, fără de intermediare. Că toţi elevii lui, fără excepţie, se numeau Costică, pentru care întîmplare i se iscase şi dascălului cognomenul „Costică”. Şi altele, şi altele…
Eu însă cunoscusem de aproape alt om. În casa scriitorului Dumitru Almaş, stînd eu sfios deoparte, cu urechea trează, auzeam vorbe alese despre marii poeţi ai lumii, despre filosofii încă nedescoperiţi de mine în cărţi, despre vremea dramatică în care supravieţuiau cu îndărătnicie marii intelectuali, despre foştii mei profesori din gimnaziu, doi dintre ei, doi giganţi, Aurel Rotundu şi Victor Savin, aruncaţi în puşcăriile comuniste, despre poetul Har. Mihailescu, latinist de forţă, alungat din oraş tocmai în fundul munţilor, la reeducare, despre… Acolo, în salonul luminat discret de o veioză cuminte de pe biroul scriitorului, lumea avea alte culori, alte sonuri, fiindcă vorbeau doi artişti, un poet şi un prozator, cel de-al doilea cu un viitor strălucit în cariera universitară şi în literatura română, cel dintîi un mare matematician şi un desăvîrşit pedagog.
Şi apoi îl mai cunoscusem şi în serile cînd se adunau cenacliştii de la „Slova Nouă”, unde uceniceam cu sfială şi speranţă. Cei mai mulţi cenaclişti se îndeletniceau cu poezia, sub directa veghere a latinistului Har. Mihailescu, venit anume, pentru serile cenaclului, de la Borca la Piatra. Eu mă împotmolisem în nişte încercări ratate de teatru (Să scrii în cel mai afurisit gen literar?! Peste poate!) şi domnul Constantin Borş mă călăuzea cu blîndeţe către proză. Ştiam că publicase poezii sub pseudonimul Lucian Mircea, dar nu îndrăzneam să-i pun întrebări indiscrete, cea mai apăsătoare fiind: De ce aţi renunţat? Am înţeles mult mai tîrziu cauza: ideile sale estetice nu se potriveau principiilor „realismului socialist” şi compromisurile ce i se cereau întreceau orice măsură.
Sub directa sa îndrumare, am debutat într-o revistă ieşeană, cu o schiţă destul de anemică, în anul 1951. Voise să-mi dea curaj magistrul!
În vremea aceea, cînd veşnicul Costache Negru suna de intrare la ore, se pustiau coridoarele. În linişte desăvîrşită, într-o atitudine aproape militară, aşteptam intrarea dascălului. Şi acela nu întîrzia niciodată, indiferent cum se numea şi ce obiect preda! Aşa s-au petrecut lucrurile şi în prima noastră oră de matematică din clasa a zecea. Noi, încremeniţi la marginea pupitrelor. Uşa deschisă. Trebuia să intre nu doar profesorul cel nou, ci mai cu seamă directorul Constantin Borş.
Şi a intrat. A intrat un bărbat scund, subţiratic, cu sacoul încheiat la toţi nasturii, cu capul descoperit şi uşor aplecat către stînga şi cu arătătorul dreptei mîngîind tîmpla. Nu avea cu sine tradiţionalul catalog, pe care nu-l purta niciodată prin clase. După salutul tradiţional, nici o clipă pierdută. Rotindu-şi privirile către noi şi văzînd că unii se piticesc pe după cei din faţă, l-a căutat pe cel mai gheboşat sub troianul de spaimă şi a cuvîntat aproape în şoaptă: „Măi Costică, pofteşte la tablă!” Acel Costică, plîngîndu-şi de milă, avu curajul să-şi prevină profesorul că este în afara obiectului, corigent an de an, şi că nu e cazul să-şi piardă dascălul bunătate de timp cu dînsul. Domnul Borş a zîmbit discret şi, fără a-l întreba de nume pe nefericitul care-şi tîra picioarele de plumb către tablă, i-a replicat blînd: „Costică, inginer te fac!”
Şi inginer l-a făcut. Şi încă un inginer de mare valoare. Din cei aproape treizeci de elevi ai clasei, după liceu, aproape toţi au devenit ingineri.
Fără de catalog, fără să pună vreodată mîna pe cretă, Constantin Borş ne-a deschis tărîmul minunat al matematicii, cu blîndeţe, cu îndemînare, cu note de 2 şi, mai ales, de 10. Era o adevărată vrajă. M-am descoperit dintr-odată iubitor de geometrie şi trigonometrie mai mult decît de proză, aşa că la finele anului reprezentam liceul la olimpiada de matematică, alături de selecţia pentru literatură.
Dar cînd a fost să-mi aleg drumul de după liceu, deşi eu visam să devin geolog, a pus piciorul în prag şi, decis, mi-a zis: „Tu, Costică, ai să dai examen la Litere şi ai să fii profesor de literatură!” Fără replică. Şi aşa a fost!
Poate că aceste palide vorbe ale fostului elev nu se pliază pe ideea de comemorare. Poate că ar fi trebuit să scriu pe larg şi elogios despre făuritorul şcolii de matematică din Piatra-Neamţ. Numai că în felul acela aş fi scris despre o statuie; iar pentru mine şi pentru atîtea generaţii de elevi pe care i-a vrăjit întru matematică, inegalabilul „Costică” a fost în primul rînd omul, părintele, pedagogul desăvîrşit, neuitatul model de maresufleţie şi profesionalism.
Una dintre fericirile adolescenţei mele este nemaipomenitul noroc de a-i fi fost ucenic!
Mihai-Emilian MANCAŞ