Am avut şansa să am profesor de limba română, în clasele V-VIII, pe domnul profesor Vasile Codrescu. Avea o ţinută impecabilă. Costumele pe care le purta aveau o croială sobră, confecţionate din stofe de calitate. Era un bărbat frumos şi elegant, discret şi rezervat, avea un aer seniorial. Avea un singur mod de a saluta: ridica pălăria. Vorbea puţin, uneori părea glacial, ceremonios şi uşor distant. Şi, totuşi, era ceva prea sever pe chipul şi în atitudinea lui ca să nu-l bănuim că această severitate ascunde un suflet nobil. Oamenii rezervaţi au totdeauna ceva de ascuns. Ni se spusese că a fost mai întâi învăţător. Asta se vedea din modul cum scria, ţinea în mod deosebit la caligrafie. Se pricepea la toate, avea îndemânare fizică şi era un gospodar desăvârşit. Gardul care îi împrejmuia casa avea două porţi cu cadre din lemn sculptate de mâna lui. Măsură şi bun-gust degajau, lucrurile făcute de el. În sat se spunea că a luptat în cel de Al Doilea Război Mondial, că a fost ofiţer pe frontul din Rusia, unde a fost rănit, dar pentru noi toate acestea erau foarte îndepărtate şi de neînţeles. Pentru noi războiul era cel din joaca de duminică, din păduricea de pânde deasupra satului, când ne împuşcam cu arme făcute din draniţe. Poate că acea disciplină severă care şi-o impunea lui şi celor din jur, era urmare a experienţei trăite pe front. Nouă, însă, nu ne-a vorbit niciodată despre ororile războiului. A fost întemeietor de şcoală în acele vremuri de lipsuri cumplite ce au urmat războiului. A fost ceea ce astăzi întâlnim din ce în ce mai rar, un model. Un model de onestitate, de sobrietate, de devotament, lucruri pe care noi la acei ani nu le puteam aprecia. Multă vreme am crezut că nu ştia să se bucure. Dar eu nu l-am cunoscut decât în relaţia elev-profesor, deşi, am fost vecini. Probabil, cu cei din familie era afectuos, dar cu gloata aceea de soldaţi mici şi neinstruiţi nu putea fi decât sever. N-am îndrăznit să mă apropii de casa domnului profesor decât la Sărbătorile de iarnă, când mergeam cu pluguşorul sau cu colindul. Norma de adresare pe atunci era tovarăşe, dar mama mi-a spus că eu trebuie să mă adresez cu domnule profesor şi asta am făcut în orice împrejurare.
A fost un dascăl sever care impunea disciplina prin simpla sa prezenţă. Nu l-am văzut niciodată zâmbind şi nu l-am auzit niciodată ridicând tonul. Riguros în tot ce făcea. N-a lipsit niciodată de la ore. Intra în clasă, îşi aşeza catalogul şi ceasul de buzunar pe catedră, îşi punea ochelarii şi făcea prezenţa. În clasă era o linişte desăvârşită. Ne ridicam spunând: Prezent! când ne rostea numele privindu-ne intens, părând că înţelege pe loc, cât învăţasem pentru ora de limba română. Avea un spirit de observaţie necruţător. Ne preda şi ne cerea să învăţăm o materie pe care o asimilam greu: gramatica. Doar simpla rostire a acestui cuvânt semăna panică printre noi. Obişnuiţi cu rostirea slobodă, cu specific moldav a cuvintelor utilitare, eram nepregătiţi pentru o disciplină atât de rigidă. Se străduia să ne înveţe să vorbim şi să scriem corect, lucru anevoios dacă ţinem cont de mediul autarhic din care veneam. Ştia să fie sever, dar drept. Nu se bucura (cel puţin în prezenţa noastră) şi nu se enerva. Ne trata egal, fără să ţină seama din ce familii veneam. N-a fost niciodată generos când punea note, dar n-a nedreptăţit pe nimeni niciodată. Notele domnului profesor, reflectau strict, ştiinţa noastră de carte. Lecţiile lui aveau o anume solemnitate. Mereu el însuşi, niciodată entuziast, niciodată melancolic, nu părea să fie cuprins de emoţii sau de anxietăţi, sau poate şi le cenzura, ca noi să nu le cunoaştem niciodată. Respectul lui pentru oameni şi pentru lege i-a asigurat o viaţă liniştită, consumată între şcoală şi familie. Pentru că a fost un om drept, pentru că a trudit să lumineze generaţiile de copii din satele pădurii, Dumnezeu l-a dăruit cu viaţă lungă. A depăşit un secol de existenţă. Urmându-şi spiritul metodic, a plecat dintre noi şi ne aşteaptă la şcoala situată sus pe cer, pregătit să strige catalogul şi să ne înveţe, cum să ne rugăm Învăţătorului Ceresc, să ne ierte tot ce am greşit.
Inginer dr. Mihai NICULIŢA