Se împlinesc, în anul de graţie 2023, 165 de ani de la naşterea unui scriitor care avea să îşi pună amprenta trecerii sale prin această lume şi peste atmosfera cu tânguiri de fluier şi dangăt de clopot a spaţiului mioritic de dincolo şi de dincoace a arcului carpatic.
„Acest epigon al lui Eminescu”, aşa cum avea să îl caracterizeze G. Călinescu în monumentala sa Istorie, s-a născut la 5 septembrie 1858 în satul Pleşeşti, pe meleaguri bârlădene. Trece pragul şcolii la Bârlad, cu o mică întârziere, iar bacalaureatul şi-l adjudecă în anul 1878.
Stabilit vremelnic la Târgovişte, este numit profesor de latină şi de română la Gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu” din urbe dar, pentru că atacase în unele articole moravurile protipendadei târgoviştene, este destituit din demnitatea de profesor.
Destinul îl aduce la Bucureşti unde, în 1884, îl cunoaşte pe Eminescu, pentru care va nutri o statornică admiraţie.
Deşi debutează ca poet, cel dintâi volum al său este un volum de nuvele, pe care Academia Română i-l respinge de la Premiul „Eliade Rădulescu”. Se pare că acest eveniment îl marchează destul de serios pe Vlahuţă, întreaga sa activitate literară şi culturală situându-se, din acest moment, sub semnul epigonismului eminescian, etichetă de care nu va mai scăpa toată viaţa.
Opera literară a lui Alexandru Vlahuţă include lucrări notabile de poezie, proză scurtă, eseistică, romane, dramaturgie şi jurnalistică; aşadar, întreaga panoplie de specii literare care fac dintotdeauna „casă bună” cu statutul de scriitor.
Publică mai multe volume de poezii romantice, lirice şi patriotice: Cântice şi elegii (1885), Suflete în extaz (1890), Poezii vechi şi nouă (1894), fiorul liric fiind puternic impregnat cu accente simboliste şi parnasiene, cele două curente vizibile în poezia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Când, în 1888, în ciuda raportului favorabil întocmit de Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Academia îi respinge de la premiere şi volumul Poezii, „soarta de poet” a lui Vlahuţă pare pecetluită pentru totdeauna. Cu toate acestea, în 1900, Academia îi acordă Premiul „Năsturel Herescu” pentru volumul de poezii publicat cu un an înainte, Clipe de linişte (1899).
Numeroasele schiţe, povestiri şi nuvele care explorează teme diverse, de la viaţa rurală şi tradiţii până la aspecte sociale şi sentimentale, nu trec neobservate în peisajul literar al vremii. Exemple notabile sunt volumele: Icoane şterse (1895), În vâltoare (1896), colecţia de povestiri În mijlocul lupilor (1901), Din durerile lumii (1908) şi Din trecutul nostru (acelaşi an, 1908). De altfel, partea cea mai valoroasă a creaţiei literare a lui Alexandru Vlahuţă pare a fi proza scurtă.
Şcoala şi oamenii ei, cu toate metehnele lor, sunt ecouri ale activităţii de profesor de la Târgovişte şi de la Bucureşti. Pedepsele de tot felul, menite să impulsioneze învăţarea, surprind şi astăzi prin cruzimea cu care erau aplicate. Exemplificăm afirmaţia cu un fragment din Mogâldea:
„Turnatul la bancă era teribil. Micul vinovat era aşternut cu pieptul la capătul băncii, un monitor îl ţinea bine de grumaz, altul de picioare, şi domnu îi trăgea cu varga la… spate, ca să gonească mintea la cap. Uneori domnu se înfuria straşnic de ţipetele nenorocitului copil, ş-atunci vergile se rupeau una după alta şi asta-l necăjea şi mai rău…
– Cambur! Să-mi aduci mâni douăzeci de nuele bune; să nu te mai văd cu pae de astea că-ţi rup urechile!”
România pitorească explorează viaţa şi tradiţiile rurale româneşti, într-o manieră idealizată. Cu toate că a intrat în manualele şcolare, firul narativ este neconvingător, nucleele epice par, mai degrabă, o succesiune de povestiri de sine stătătoare, decât un roman bine închegat. Patriotismul este evident în tablourile descrise: „Şi ce frumoşi ciobani pasc turmele lui Grigorescu! Şi mândri. Parcă-s regi, monarhi ai munţilor, aşa umblă, aşa stau, aşa privesc peste plaiurile lor. Nu sunt ei coborâtori din cnezi? N-au purtat gluga şi opinca celor dintâi voievozi ai Carpaţilor?”
Celălalt roman, Dan, „este un lucru cu totul searbăd, … lipsit de răceala observaţiei şi, pe cât se pare, un denunţ, înainte de divorţ, al propriilor vicisitudini casnice ale autorului.” (G. Călinescu)
Nici cele câteva piese de teatru pe care le publică nu îi aduc recunoaşterea literară şi nici nu îi modifică în vreun fel statutul de scriitor pe care şi-l câştigase până atunci.
Latura eseistică a operei lui Alexandru Vlahuţă ni-l înfăţişează ca pe un scriitor cu preocupări cultural-istorice şi sociale. Lucrările sale eseistice abordează subiecte variate, cum ar fi: literatura română, istoria naţională, critica literară şi studiile culturale etc.
Cariera de jurnalist aduce momente de strălucire operei sale literare; criticii literari şi biografii operei sale o consideră vârful de lance al întregii sale creaţii. „Convorbiri literare”, „Armonia” (publicaţie scoasă de Al. Vlahuţă, la Târgovişte, între 1881-1883), „Vieaţa”, „Sămănătorul”, „Literatorul” sunt numai câteva dintre publicaţiile la care scriitorul este statornic colaborator.
Este important de menţionat că opera lui Alexandru Vlahuţă reflectă preocupările şi valorile epocii sale, în special interesul pentru cultură şi tradiţie, dar şi pentru modernizare şi progres. El a fost un om cu o influenţă semnificativă asupra lumii literare şi culturale a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
* * *
Nu pot încheia această evocare a celor 165 de ani de la naşterea lui Alexandru Vlahuţă, pe care îi sărbătorim la acest început de septembrie auriu, fără a aminti de întâmplarea fericită care a aşezat la Agapia – în imediata vecinătate a picturilor lui Grigorescu, adăpostite de impozantul aşezământ monahal – un loc de eternă aducere-aminte şi recunoaştere a rolului pe care scriitorul, publicistul şi eseistul l-a avut aproape o jumătate de secol în cultura şi literatura română – un loc cunoscut sub denumirea Casa memorială „Alexandru Vlahuţă” Agapia.
Dacă îi treceţi pragul, veţi câştiga mult!
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI