Fiu al unui medelnicer (Vasile Alecsandri) şi al Elenei Cozoni, viitorul poet s-a născut la Bacău, la o dată controversată (1818? 1821?). Capitala de atunci a Moldovei şi apoi Parisul au făcut din tânărul Alecsandri un om instruit, crescându-l în atmosfera saloanelor literare ale vremii. Astfel, putem afirma că poetul nu este neapărat un produs al târgului de provincie menţionat, ci, mai degrabă, rezultatul influenţelor din marile capitale europene.
Tainele scrisului şi ale cititului, precum şi primele cunoştinţe generale le primeşte de la maramureşeanul Gherman Vida, un înflăcărat patriot al vremii. În ceea ce priveşte desăvârşirea educaţiei, aceasta o va primi la Iaşi, la pension ori la Paris. Studiile atât de diverse (ştiinţe politehnice, „umanitare”, medicină ori drept) pe care le face rămân, însă, neterminate. Iar, în cele din urmă, dragostea pentru literatură îl acaparează pe de-a întregul!
Primele încercări literare – poezii în limba franceză, datează din anul 1838. Însă, anul 1839 îl găseşte în ţară, atent la marile „încercări politice”, cărora le va dedica, de fapt, întreaga viaţă. Întors în ţară, pune umărul la întemeierea revistei „Dacia literară” (1840), alături de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, precum şi la întemeierea revistei „Propăşirea” (1844). Cu toate că aceasta din urmă este suspendată după câteva numere, Alecsandri are sentimentul împlinirii prin implicarea activă în existenţa (scurtă) a publicaţiei.
Luând contact cu limba populară şi cu tezaurul artistic al neamului, Alecsandri începe să scrie poezie într-o limbă fluentă, temeinic însuşită în toate subtilităţile ei. Îndemnat tocmai de valoarea estetică a poeziei populare, începe să culeagă poezii, activitate care-i va schimba destinul artistic: „Filonul minei odată aflat, mă gândii la o lucrare scumpă şi pioasă: la culegerea poeziilor populare ale ţării mele, şi în acest scop parcursei munţii şi câmpiile, vârându-mă printre ţărani la iarmaroace, intrând voiniceşte cu ei în crâşme, asistând la horele din sat, căţărându-mă pe vârfurile munţilor ca să găsesc pe ciobanii trubaduri, vizitând minele cetăţii de la Neamţ, cercetând mănăstirile, ascultând pretutindeni poveştile populare, legendele populare ce mi se spuneau şi stenografiind în grabă tot ce-mi ajungea la ureche. După trei sau patru ani, eram în posesia unei uriaşe grămezi de versuri alterate de gura cântăreţilor, legende trunchiate, bucăţi amestecate într-o dezordine înspăimântătoare; dar pietrele nestemate se aflau acolo, în mâna mea, nu rămânea decât să le lustruiesc, să le aşez în locul lor iniţial, să le notez cum se cuvenea pentru a reconstitui vechile bijuterii poetice ale strămoşilor noştri.”
„Declaraţiile” de mai sus evidenţiază cu profunzime dragostea lui Vasile Alecsandri pentru limba română şi pentru tezaurul cultural al neamului său, prin angajamentul său de a valorifica folclorul românesc. Această pasiune este exprimată printr-o serie de acţiuni concrete şi printr-un respect profund faţă de limba populară, considerată o sursă inepuizabilă de frumuseţe artistică şi autenticitate.
Alecsandri înţelege că limba populară este mai mult decât un mijloc de comunicare, ea fiind o expresie a sufletului românesc, a valorilor, credinţelor şi sensibilităţilor poporului său. Faptul că îşi propune să scrie poezie într-o limbă „fluentă” şi „temeinic însuşită” reflectă o dorinţă sinceră de a-şi alinia creaţia literară cu armonia şi autenticitatea expresiei populare. Dragostea sa pentru limba română transpare şi din felul în care reuşeşte să-i pătrundă subtilităţile, să o modeleze cu măiestrie artistică şi să o transforme într-un instrument literar rafinat.
În acelaşi timp, activitatea sa de culegător de poezie populară constituie un act de devotament faţă de folclorul românesc. Alecsandri descrie această misiune ca pe o lucrare „scumpă şi pioasă,” ceea ce sugerează nu doar o apreciere estetică, ci şi o responsabilitate morală de a conserva tradiţiile culturale ale poporului. El se implică activ în comunităţile rurale, mergând la iarmaroace, hore şi crâşme, urcând munţi şi explorând mănăstiri – toate, pentru a înţelege direct viaţa şi obiceiurile oamenilor simpli. Aceste eforturi denotă o apropiere profundă de universul rural, văzut ca izvorul autentic al culturii naţionale.
Descrierea procesului său de culegere a poeziilor, comparat cu descoperirea unui „filon de mină”, sugerează viziunea sa despre folclor ca fiind o comoară valoroasă. Chiar dacă materialele găsite erau, uneori, „alterate” sau „trunchiate,” Alecsandri dovedeşte răbdare şi pricepere în a le reda strălucirea iniţială. Metafora „lustruirii pietrelor nestemate” reflectă măiestria sa de a prelucra materialele brute, transpunându-le în forme literare care să păstreze esenţa lor originară.
Constatăm, aşadar, că dragostea lui Vasile Alecsandri pentru limba română şi pentru folclorul românesc se manifestă printr-o pasiune profundă, o implicare activă şi un respect autentic faţă de valorile culturale ale neamului. Prin munca sa, Alecsandri a salvat de la uitare o parte importantă a identităţii naţionale, şi a oferit, în acelaşi timp, un exemplu de dedicare şi preţuire pentru patrimoniul cultural al ţării. Nestematele poeziei populare le va publica în 1852 – prima parte („Poezii populare. Balade, adunate şi îndreptate de V. Alecsandri”), iar partea a II-a, un an mai târziu, în 1853, cu acelaşi titlu.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI
(continuare în numărul viitor)