E xistă o formulă consacrată în limbajul uzual, în mediul şcolar, aceea de a preda un autor. E un mod simbolic, ritualic, de a preda, de la o generaţie la alta valorile cele mai nobile, cele mai temeinice. De asta, îmi place să aud că la şcoală sunt predaţi Creangă, Caragiale, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Dar cine garantează faptul că Eminescu este „predat” pe mâini bune de la o generaţie la alta? Dacă îl lasă, din neglijenţă, în paragină? Cum să-i „împroprietărim” pe cei tineri cu Eminescu?
Mi-am imaginat actul predării lui Eminescu, în acest cadru ritualic, şcoala însăşi fiind un templu în care se plămădeşte cultura viitoare pe temeiul culturii fondatoare. De asta am să propun un ipotetic „proces verbal de predare (primire) a lui Eminescu”:
Subsemnatul (indescifrabil), profesor de limba şi literatura română pe viaţă, predau pe propria răspundere pe Mihai Eminescu, cu tot cu bunurile sale, aflate sub formă de poezii, proză, conştiinţă şi alte pre-texte, unei generaţii următoare despre care în aceste momente nu am prea multe de spus. Bunurile pe care le predau se regăsesc pe toate opisurile cu tot ce ar avea mai de preţ această naţie, în general o naţie recunoscută ca săracă, dar plină de averi nedesluşite sau nedeclarate sau nerecunoscute. Predau una bucată „Luceafăr”, puţin tocit din cauza privirilor prea insistente, însă valabil multă vreme în cazul în care s-ar curăţa cerul de nourii lungi de pe şesuri care îngreunează orice vedere spre lacul codrilor albastru. Predau şi una bucată lac al codrilor albastru interzis braconatului de orice fel, bun, cel mult, pentru oglindirea unei călăriri în zori.
Predau, de asemenea, cinci scrisori, (notate I – V), cu semnătura morală a lui Mihai Eminescu, pe care urmaşii să le descifreze, fiecare după cât aşteaptă de la ele; unii aşteaptă veşti de la mama, alţii de la tata, alţii de la fiii lor plecaţi înainte de a deveni rătăcitori. Scrisorile acestea anunţă, de mai bine de o sută de ani, Potopul, la încheieturile cuvintelor stihiile sunt gata să izbucnească.
Mai predau, ca să-mi descarc conştiinţa, mantia pe care o purta Mihai Eminescu în momentul în care a scris că era veşnic tânăr, dar înfăşurat împotriva frigului stelar. Am purtat-o, o vreme şi eu, am uzat-o, poate, nepermis de mult.
Mai predau una bucată Istorie Română aşezată pe temeiul Literaturii Române unui popor care îşi îngroapă morţii ca pe seminţe: apoi aşteaptă să crească ceva care să hrănească Iluzia lor cu alte Iluzii.
Adrian ALUI GHEORGHE
Piatra-Neamţ, ianuarie, 2025