• Interviu cu scriitorul Petru Cimpoeşu, câştigătorul Premiului Naţional „Ion Creangă”, ediţia a VII-a
Scriitorul Petru Cimpoeşu, unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, este al şaptelea câştigător al Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit din anul 2017 de Consiliul Judeţean Neamţ şi Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ. Ceremonia de premiere a avut loc pe 1 martie, la Sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş” din Piatra-Neamţ. Valoarea premiului este de 5.000 de euro. Laureaţii primelor şase ediţii sunt: Dumitru Radu Popescu (2017), Nicolae Breban (2018), Eugen Uricaru (2019), Dan Stanca (2020), Gabriela Adameşteanu (2021) şi Gheorghe Schwartz (2022).
– Sunteţi unul dintre cei mai citiţi prozatori ai timpului nostru, domnule Petru Cimpoeşu. Ştim că debutul dumneavoastră literar are legătură cu judeţul Neamţ.
– Îmi cer scuze că vă contrazic, dar dacă eu sunt unul din cei mai citiţi prozatori ai timpului nostru, înseamnă că toţi ceilalţi nu-s citiţi deloc. Scuzaţi, a fost o tentativă de glumă. Probabil că cea mai citită carte a mea, Simion liftnicul, are în jur de zece-cincisprezece mii de cititori, cu tot cu cei din bibliotecile publice… Ţineţi cont că, pentru a ajunge la o asemenea cifră, a apărut în trei ediţii. Spre comparaţie, romanul Firesc, apărut în 1985, a avut un tiraj de douăzeci şi cinci de mii, ceva de neimaginat în zilele noastre. Christina Domestica şi vânătorii de suflete dacă a fost citit de cinci mii de cititori, după socotelile mele. Mă rog, nu am inclus aici eventualii cititori ai traducerilor din străinătate, şapte de toate.
Într-adevăr, prima mea ieşire în lumea literară a fost la prima ediţie a Festivalului literar „Mihail Sadoveanu”, în 1981, cred, când am primit şi un mic premiu. Iar în anul următor am luat chiar marele premiu. Dar nu numai debutul meu are legătură cu Neamţul. Fiindcă vă ziceam mai devreme de romanul Firesc, bună parte din acţiunea lui se petrece în judeţul Neamţ, pe undeva în zona Bicaz-Tarcău-Aţa Brateş, unde am lucrat ca inginer petrolist. N-am găsit petrol, dar am făcut rost de un subiect de roman. Pe urmă, spaţiul naraţiunii din Povestea Marelui Brigand, deşi nu e precizat, are multe legături imaginare cu Piatra-Neamţ, inclusiv trimiteri la Vorel, un mare farmacist al acestor locuri, pe la începutul secolului XX. În fine, cel mai recent roman al meu, Scrisori către Taisia, are de asemenea, numeroase trimiteri la zona Neamţului…
– Vă iubiţi personajele, lumea despre care scrieţi?
– Le iubesc aşa de tare încât uneori îmi vine să le omor. În aproape toate cărţile mele, la sfârşit moare cineva, de obicei personajul principal. Nu ştiu cum e să-ţi iubeşti personajele şi, în fond, la ce ar folosi. Îmi pot iubi copiii, să zicem, dar asta nu mă împiedică să fiu foarte aspru cu ei. Mă rog, ar trebui să folosesc perfectul compus, nu mai sunt copii, ci oameni în toată firea care au, la rândul lor, copii.
– Să amintim că scrierile dumneavoastră au fost răsplătite cu premii importante…
– Da, cam fiecare carte a mea, de la Amintiri din provincie la Christina Domestica, a primit un premiu important, iar traducerea în Cehia a romanului Simion liftnicul a primit acolo un mare premiu, „Magnesia litera”. Dar câteodată, când mă uit la ce au scris înaintaşii noştri, nu neapărat Rebreanu, Papadat-Bengescu sau Marin Preda, ci chiar mai încoace, Bălăiţă, Breban, Bănulescu, D.R. Popescu, îmi vine să mă las de scris.
– Consideraţi că morala este o condiţie expresă a operei, a capodoperei?
– Mă puneţi într-o situaţie cel puţin delicată. Pe tema abordată de dumneavoastră a curs multă cerneală. Să luăm doar un exemplu. Morala lui Celine o fi având vreo legătură, o fi pus vreo condiţie expresă capodoperelor sale Moarte pe credit sau Călătorie la capătul nopţii? Nu ştiu ce să zic, n-am fost în mintea lui când le-a scris.
– La 33 de ani de la Revoluţie, aşteptările dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cele de pe tărâm literar, cât de mult s-au împlinit?
– Cam în proporţie de patruzeci la sută. În plan literar, cred că am primit mai mult decât meritam.
– Mai avem elite responsabile, pregătite, educate?
– Mai avem, dar, cu două, trei excepţii, stau tăcute, ascunse într-un fel de exil interior. Cred că au şi obosit un pic.
– Scriitorul poate fi perceput ca un autodidact?
– Nu ştiu. Eu sunt un autodidact. Am mai spus-o şi altădată, facultăţile de litere nu fac scriitori, aşa cum facultăţile de teologie nu fac sfinţi. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, e folositor să cunoşti dogma.
– Vă simţiţi mai mult vasluian sau băcăuan?
– Nici una, nici alta. Uneori, în rare momente de graţie, mă simt om. Nu-mi cereţi să vă spun cum, sau să definesc omul, ar depăşi cadrul discuţiei noastre.
– Pe cine apreciaţi în mod deosebit dintre scriitorii români contemporani?
– Bine că aţi zis „contemporani”, nu „actuali”, fiindcă ar fi trebuit să încep cu mine. Despre contemporani, v-am zis şi mai devreme: cei trei B (Breban, Bălăiţă, Bănulescu), D. R. Popescu, pe care l-am citit prima oară când eram în clasa a opta, iar dintre poeţi, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Gellu Naum. Şi într-un caz, şi în celălalt, lista e mai lungă, dar nu vreau să plictisesc oameni nevinovaţi.
– Ce amintiri păstraţi despre perioada în care aţi condus Direcţia pentru Cultură a judeţului Bacău?
– Urâte. Te lupţi zadarnic cu vidul legislativ, cu rechinii imobiliari şi cu birocraţii din minister. Şi nu am condus cultura judeţului, cultura nu are nevoie să fie condusă, ci o instituţie care se ocupă mai ales de protejarea patrimoniului cultural, atâta cât este în judeţul Bacău, unul dintre judeţele cele mai sărace în această privinţă.
– Succesul literar te face să te simţi mai confortabil?
– Mai liniştit. Ca în reclama aia pentru vopsele.
– De obicei, evitaţi discuţiile contradictorii?
– În vremea din urmă, da, fiindcă am îmbătrânit. Când eram tânăr, mă excitau, le căutam, le provocam.
A consemnat Violeta MOŞU;
Foto: Valentin ANDREI
* * *
PETRU CIMPOEŞU
S-a născut pe 20 ianuarie 1952, la Vaslui. A absolvit, în 1971, liceul local, apoi Institutul de Petrol şi Gaze, obţinând diploma de inginer (1976). A activat în domeniul profesiei sale, la Bacău. În 1983, debutează în revista băcăuană „Ateneu”, cu proză scurtă.
Colaborează în presă, la „Tribuna”, „Steagul roşu”, „Familia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Caiete botoşănene”, „Contrapunct”, „Arc”, „Aurora”, „Cronica”, „Tomis”, „Monitorul”, „România liberă” ş. a.
Debutează în 1983 cu un volum de proză scurtă – Amintiri din provincie (Iaşi, 1983, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), continuă cu romanul Firesc (Bucureşti, 1985, Premiul Uniunii Tineretului Comunist), Erou fără voie (Bacău, 1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi Povestea Marelui Brigand (Cluj-Napoca, 2000), unul dintre solidele romane postmodeme din literatura noastră.
Simion Iiftnicul (Bucureşti, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor) este un „roman al perioadei de tranziţie (anii ‘90 ai secolului al XX-lea), prezentând o largă deschidere spre cele mai acute probleme ale actualităţii. (Sursa: Academia Română – „Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. II (C-D)”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004)
Red.