În acest eseu-povestire s-ar putea să narez lucruri incredibile, iar domniile voastre să-mi reproşaţi că sunt un şarlatan şi un mincinos, dar măcar aveţi, vă rog, răbdare şi-mi ascultaţi mărturiile. Apoi, poate, vi se va schimba părerea despre mine şi despre ce am văzut.
Într-o zi de duminică a anului 20…, înspre seară, m-am apropiat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. Trebuia să mă întâlnesc cu nişte prieteni la intrarea în clădire şi, deoarece am cunoscuţi printre personalul secţiilor de diverse literaturi, am intrat să mă încălzesc şi să aştept apelul prietenilor. Vă destăinui că abia aşteptam să răsfoiesc paginile galbene de timp, în care mă pierdeam de câte ori călcam pragul bibliotecii.
Aşadar, am intrat. La intrare – nimeni. La biroul principal – nimeni. M-am îndreptat spre rafturile de literatură româna, preferatele mele. După o scurtă incursiune printre romanele istorice ale lui Sadoveanu, am ajuns la rafturile de poezie românească. Atâtea nume cunoscute îmi treceau prin faţă ochilor: Arghezi, Blaga, Goga…, şi încă atâţia alţii!
Dar ce căutam eu cu adevărat abia la final mi s-a arătat. Şi anume, ceea ce m-a învăţat să iubesc frumuseţea literelor, şi anume ceea ce mi-a dat lirism în gândire, şi anume ceea ce noi cu toţii privim cu veneraţie, şi anume Poezia scriitorului meu preferat!
Până la întâlnire mai aveam ceva timp, aşa că am început să citesc din volumele vechi, pe care le aveam la îndemână.
Anume atunci s-a întâmplat ceea ce m-a făcut să-mi înşir acum viziunile pe care le-am avut.
Eram pe la jumătatea parcurgerii unui poem mai lung când, inexplicabil, o lumină puternică răsări dintre paginile cărţii. M-am dat cu doi-trei paşi în spate, orbit de forţa luminoasă a paginilor întunecate la culoare. Deodată, am simţit cum mă moleşesc şi totul se învârte în jurul meu. Păianjeni negri s-au întins peste ochi, iar în câteva clipe nu mai vedeam nimic…
M-am trezit într-o cameră complet albă, un alb care se mişca aşa cum se mişcă valurile mării, doar că aici veneau din patru părţi diferite valuri care, cumva, se întrepătrundeau şi se suprapuneau.
M-am ridicat de jos şi atunci am observat cum albul pur de mai devreme se murdărise. De fapt, el era străpuns de vene negre şi de nuanţe ale culorilor pe care nu mi le pot aminti. Dar cel mai straniu lucru este că, atunci când am început să-mi amintesc cum ajunsesem acolo, obiectele de care îmi aminteam apăreau în jurul meu. Primul apăruse un vraf de rafturi, plin de volumele pe care le memorizasem fotografic în ultimele mele minute din bibliotecă. Uimit, am început să observ cum podeaua se transformase la fel ca cea din bibliotecă, pereţii se colorau în acelaşi fel, apăruseră până şi câteva ferestre, după modelul celor din Biblioteca Naţională.
Mi-am adus aminte de volumul pe care îl ţineam în mână când mi-am pierdut cunoştinţa. El apăru pe un raft de la nivelul ochilor mei. Am întins mâna să-l iau şi atunci s-a întâmplat ceva ce voi ţine minte toată viaţa.
Mai-mai să ating cartea când, pe neprins de veste, aceasta căzu pe podea fără nici un sunet, de parcă era o pană de lebădă. Volumul de poezii se deschise, iar cerneala literelor începuse a se împleti, a crea un tot întreg ce înnegri complet cele două pagini pe care le vedeam. Presupun că pe ele se strânse şi cerneală din restul cărţii.
Acum vine partea fantastică. Din cerneala strânsă pe hârtia cărţii începuseră a se ridica forme asemănătoare muşchilor umani, peste care se aşterneau straturi de piele, apoi de ţesătură ca de haină. În câteva clipe aceste forme se înălţară, creând în faţa mea o formă omenească, neagră la început. Ce mi se păru straniu, era faptul că această formă nu era netedă, cum ar trebui să fie o întindere lichidă de cerneală. Dimpotrivă, parcă observam pe suprafaţa ei, încrustate, fel de fel de siluete de oameni, de animale, de munţi şi întinderi de apă. Vedeam oameni îmbrăţişaţi, regi cu săbii la brâu, iar toate formele astea, chiar dacă erau la o distanţă de un metru şi ceva, îmi apăreau clare şi concise. Acest lucru, până în momentul de faţă, nu pot explica cum a funcţionat.
Nu ştiu cât timp am privit hipnotizat acest fenomen ce-mi furase întru totul mintea. Poate să fi fost o oră, o secundă sau o zi întreagă, oricum nu am sesizat trecerea timpului. Dar, la finalul acestei perioade relative de timp, am fost pus faţă-n faţă cu cineva de care o să-mi aduc aminte mereu.
Figura de cerneală se modelase în faţa mea până când, dezvoltând tot mai multe detalii, se transformă într-un om adevărat. Şi nu era un om obişnuit. Îmbrăcămintea lui era de modă veche, constând dintr-o cămaşă albă, veston, pantaloni negri la dungă, frac de culoare neagră şi pantofi lăcuiţi, dar care se vedea că erau purtaţi de prea multe ori. Părul omului din faţa mea era negru ca pana corbului, ochii lui erau ca două hiperbole strălucitoare şi misterioase, faţa îi era albă ca neaua, iar mustaţa îi foşnea plină de vorbe nespuse. Statura lui impunătoare solicita respect, iar trăsăturile faciale puternice creionau o determinare extraordinară în caracterul individului ce mi se arătă în faţă. Eram uimit de cât de bine cerneala sculptase detaliile corpului său, le colorase şi suflase viaţă în ele. Dar figura de cerneală nu doar respira şi se mişca. Ea mai putea să şi vorbească. Mintea mea era blocată, neştiind cum să explice situaţia în care mă găseam, aşa încât nu e de mirare că mai întâi a vorbit omul din faţa mea.
– Fii binevenit în acest loc.
– Cum am ajuns aici? De ce sunt aici? Ce văd eu este aievea ori e un vis ciudat? – am putut murmura din tot ce voiam să aflu.
– Unele lucruri sunt greu de explicat, altele nici nu trebuie înţelese, pentru că sunt adevăruri ce ne împing în neantul nebuniei. O să-ţi fac un bine şi n-o să-ţi explic tot ce se întâmplă aici. Dar o să dau răspunsuri la tot ce întreba-mă-vei, îmi spuse omul misterios.
– Dar dacă răspunsurile vor fi prea mult pentru mintea mea? Dacă mă vor face să par un nebun între pereţii lumii oamenilor, prin simplul fapt că nu voi putea aranja în minte tot ce aş afla aici?
– Atunci îmi vei împărtăşi soarta, răspunse laconic Omul.
Intram în teritorii periculoase. Viaţa personajului din faţa mea era precum scriitura lui – misterioasă. Curiozitatea mă împingea să-i adresez toate întrebările pe care le aveam, să utilizez cât mai raţional timpul care deja se scurgea din febra mea, din starea în care mă aflam. Dar înţelegeam pericolul cunoaşterii unor lucruri pe care nici un alt om nu le cunoştea. Atunci când ai o energie ce nu se găseşte în nimeni altcineva, radiezi până când explodezi din toată fiinţa ta, din toată gândirea ta. Acest lucru se întâmplase cu geniile lumii, dintotdeauna se întâmplase…
– O să-ţi răspund la trei întrebări, zise deodată fiinţa de cerneală din faţa mea.
– De ce?…
– Este spre binele tău să nu cunoşti unele lucruri. Ce pot să-ţi spun este doar că soarta mea a fost încastrată în soarta poporului meu. Când eram la gimnaziu am descoperit într-o străveche carte împrumutată de la profesorul meu de română un secret ce m-a inspirat să scriu ce am scris…
Lucrurile deja se complicaseră, pentru că Omul îmi dăduse indicii că are multe de spus, dar că nu trebuie să fiu prea indiscret cu întrebările mele de simplu muritor. Mă lăsase în ceaţă, voind să-şi păstreze amintirile doar pentru sine, dar lăsând din bunătate o portiţă deschisă, pentru ca şi eu să aflu câte ceva din ce voiam să ştiu.
– Alege-ţi întrebările bine, mi-a zis Omul.
– Scriind, ce aţi vrut să transmiteţi lumii?
– Întâi de toate, trebuie să înţelegi că eu am scris mereu din durere. Şi, cu toate astea, nu am voit să proiectez durerea mea asupra celor din jur. Chiar dacă în multe din poeziile mele, publicate în timpul vieţii sau descoperite după ce-am murit, iubirile sunt descrise ca ceva ce începe frumos, dar se termină dramatic, niciodată nu am avut ca scop transmiterea unor energii negative, pentru ca cititorii mei să nu împărtăşească soarta pe care am avut-o eu, bând din cupa regretelor şi a tristelor iubiri. De fapt, aproape toate poeziile pe care le-am scris n-au fost destinate tiparului, ele fiind descoperite şi luate de la mine abia atunci când ori eram în momente de slăbiciune, ori eram deja mort. Lăsând la o parte cuţitele ce mi se înfigeau în inimă ori de câte ori scriam poezii de dragoste, despre ceea ce foarte puţin am înţeles în viaţă, am scris multe poezii patriotice, poeme despre natură, istorie şi oameni. În ele am încercat să elucidez esenţa omului ca parte a lumii, ca un tot întreg şi aici filosofia central-europeană, pe care am lecturat-o avid toată viaţa, m-a ajutat foarte mult. Omul este un grăunte de nisip în istoria neamului său, în ansamblul natural al codrilor şi munţilor. Ceea ce am voit a transmite a fost faptul că, atunci când acţionăm în concordanţă cu Dumnezeu şi legile naturale, atunci când luptăm pentru binele poporului nostru, când rămânem buni atunci când în lume fierbe răutatea, atunci ne putem ridica deasupra nivelului nostru de nisip, ca să rămânem în istoria scrisă şi nescrisă a lumii drept nişte oameni cinstiţi.
Am tăcut, gândindu-mă la cele auzite. Nu era ceva uşor de receptat, mai ales când îţi puneai la îndoială propria substanţă din acel moment. Dar ştiam că timpul meu acolo era limitat. Ştiam că acea magie provocată de cerneala volumului din bibliotecă nu va dura mult.
Un lucru interesant care s-a întâmplat în acel mediu izvorât din febra minţii mele este că ţineam minte pe de rost ceea ce tocmai auzisem. Cuvintele Omului răsunau în capul meu ca un ecou, iar acum vi le aştern pe hârtia pe care o citiţi Dumneavoastră.
Nu am ezitat cu a doua întrebare:
– Cât de tare v-a influenţat în opera Dumneavoastră iubita pe care aţi divinizat-o în cea mai mare parte a vieţii?
Chipul Omului s-a înăsprit, încât am început să mă tem: nu cumva am greşit adresându-i acea întrebare?
– Ea a fost durerea mea cea mai mare, pentru că mereu ne-am iubit în secret şi totuşi lumea a aflat de dragostea noastră. Dar din pasiunea inimilor noastre au izvorât din amândouă penelurile pe care le-am înmuiat în cerneală o lume nouă, a iubirii, a decepţiei, a speranţei, a disperării. Am închinat iubirii noastre multe poeme, dintre care, o spun cu oarecare modestie, în unul din ele eu m-am asemuit unei stele, iar pe ea am asemuit-o unei fete de împărat. Îţi dai seama că, dacă nu ar fi fost cea mai mare iubire a vieţii mele, nici nu aş fi găsit atât de multă inspiraţie, nu aş fi găsit un rost al poeziei scrise de mine.
Omul îmi oferise un răspuns destul de clar. Simţeam cum o căldură misterioasă îmi creştea în piept, trebuia să mă grăbesc, de vreme ce timpul se scurgea atât de repede.
– Atunci când aţi murit… eraţi împăcat… cu lumea, cu… societatea?
Un moment tensionant se aşternu între noi doi. Deja voiam să dispar cât mai repede din acel mediu în care fusesem adus de o forţă misterioasă. Dar ceva îmi spunea să am răbdare, să aştept, pentru că ce fusese până atunci nu era şi ce avea să fie, nu era finalul.
– Niciodată nu am fost împăcat cu lumea: eu n-am înţeles-o, ea nu m-a înţeles. Am avut puţini prieteni, care chiar mi-au vrut binele şi cărora eu le-am dorit o soartă bună. Dar ce am scris a fost mereu o meditaţie a mea, a fost ceva ce nu era destinat tiparului, un monolog continuu, despărţit în frânturi uşor de lecturat, dar mai greu de înţeles. Moartea mi-a oferit în timp răspunsuri la multe din întrebările mele şi am aflat despre cum au fost descoperite lucrările mele, despre cum lumea m-a studiat, m-a ridicat în slăvi, m-a făcut Luceafăr şi semizeu, dar aşa cum n-am fost împăcat cu lumea atunci când am murit, aşa spun acum că, poate, în scurta mea existenţă am reuşit să fac limba poporului meu puţin mai frumoasă, poate am dat nişte idei care au unit oamenii sub un singur gând şi i-au îndemnat la libertate, la luptă dreaptă, la căutarea adevărului şi a dreptăţii… Nu! Nu am fost împăcat cu mine, nici cu societatea, nici cu nimeni altcineva, în afară de sfinţi şi Dumnezeu, dar, abia acum înţeleg… viaţa mea a fost una bună…
Sper că doar atât a fost răspunsul Omului, deoarece în momentul când auzeam ultimele cuvinte pe care le înşir acum pe foaie, exact atunci s-a produs opusul fenomenului care m-a aruncat în acea dimensiune a cernelii: obiectele din jurul meu s-au micşorat, în locul lor venind pereţii albi de mai devreme. Omul din faţa mea era străpuns de raze strălucitoare. De fapt, întreaga mea privire era străpunsă de alb, raze albe, figuri albe, o lumină albă ce mă orbea. Îmi simţeam trupul străpuns de lumină în întreaga sa substanţă. N-am rezistat mult…
M-am trezit în acelaşi loc în care căzusem în transă, în care cerneala mă consumase. Eram întins pe spate, îmi simţeam capul greu, iar cartea care mă luase în acel mediu fantastic era încă în mâna mea dreaptă. M-am uitat la ceas: în mod straniu, toată experienţa de care avusesem parte nu durase mai mult de 39 de minute, pe când mie mi se păruseră ani ceea ce trăisem acolo. Mai aveam timp, deci, să-mi întâlnesc prietenii. M-am ridicat de jos, am pus volumul la loc şi am ieşit gânditor din secţiunea Mihai Eminescu.
(N. R. – Textul publicat mai sus este eseul premiat la cea de a V-a ediţie a Concursului Naţional de Eseuri, organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Chişinău, în perioada 1 octombrie – 10 noiembrie 2023, sub genericul „Trei întrebări pentru scriitorul meu preferat”. Câştigătorul concursului la secţiunea GIMNAZIU, Teodor ZAPOROJAN, este elev în clasa a IX-a, la Şcoala Internaţională HERITAGE, Chişinău, coordonat de prof. Livia STATE.)
Teodor ZAPOROJAN