Există un film japonez pe care ar trebui să-l vedem sau să-l revedem în această perioadă de epidemie. Titlul, în engleză, este The Ballad of Narayama. Filmul, realizat de Shohei Imamura, după o nuvelă de Shichiro Fukazawa, a impresionat profund, în 1983, juriul Festivalului de la Cannes şi a obţinut recompensa supremă, Palme d’Or.
Povestea din film este inspirată, s-ar părea, din fapte reale: în secolul al XIX-lea, în unele regiuni foarte sărace ale Japoniei, când bătrânii împlineau 70 de ani şi nu mai puteau munci, erau invitaţi să plece benevol de acasă, de exemplu pe câte un vârf de munte, şi să aştepte moartea acolo. The Ballad of Narayama narează o astfel de situaţie, plecarea unei mame, acompaniată de fiul ei cel mare, pe „ultimul drum”. Cutumele acelui sat sărac erau stricte şi foarte pragmatice: la ce bun să mai ţii în casă un bătrân din moment ce nu mai poate munci, ba mai trebuie să-l îngrijeşti, şi care înseamnă o gură în plus, un castron de orez luat de la gura copiilor?
Or, iată-ne acum într-o logică similară, doar că de transferarea bătrânilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus. Statisticile sunt unanime, majoritatea celor morţi în urma contaminării cu COVID-19 sunt oameni având peste 60 de ani. De la începutul epidemiei, în Franţa, jurnalele televizate încep aproape sistematic cu dramele intervenite în diverse case de bătrâni unde virusul a intrat nu se ştie cum, iar pensionarii mor pe capete. Este ca şi cum COVID-19 ne-ar fi auzit în ultimii ani că ne tot plângem de fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi ar fi decis, în felul său, „să ne dea o mână de ajutor”. În Italia, de exemplu, 70% din victime sunt bărbaţi, având media de vârstă de 79 de ani…
Iată, poate, un subiect pentru un alt film sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui oraş nu-şi mai iubesc bătrânii şi îşi „oferă serviciile”. Este vorba de un oraş (sau de o ţară, sau de o lume) unde oamenii încă activi, ba chiar hiperactivi, se simt tot mai deranjaţi de bătrâni, chiar îngrijoraţi că îi vor costa prea mult întreţinerea părinţilor şi a bunicilor. Longevitatea altora este văzută treptat ca o pacoste. Generaţiei ajunse la vârsta senectuţii i se reproşează chiar, tacit, că a dus-o prea bine în viaţă, că a profitat de o lungă perioadă de pace, că s-a hrănit bine, că a gustat din plin din plăcerile societăţii de consum şi că nu vrea să mai iasă din scenă, că trage de viaţă excesiv, că împinge limitele ei până la nouăzeci de ani şi până la o sută. În lumea (imaginară) din acest film macabru, longevitatea persoanelor vârstnice începe chiar să provoace o panică generală, oamenii încă tineri sau cei aflaţi în plină activitate descoperă că întreţinerea bătrânilor va fi o lungă povară financiară. Statul este şi el îngrijorat, întrucât bătrânii au nevoie de medici, de personal specializat, de bucătari, de activităţi adecvate stării lor mentale şi psihice. În plus, mulţi au Alzheimer, ceea ce înseamnă şi mai multe griji, şi mai mulţi bani, şi mai multe asistente la dispoziţia lor… Cam aşa ar urma să înceapă filmul sau nuvela noastră macabră, cu o acumulare de îngrijorări, de dezbateri, de oftaturi, de grimase, de gesturi iritate, de calcule băneşti, de tentative de reformare a sistemului de pensii…
În oraşul sau în lumea pline de bătrâni se instalează un fel de alergie generală faţă de ei, deşi oamenii rămân totuşi civilizaţi, nimeni nu spune exact ce gândeşte, dar gândurile sunt aceleaşi, trec dintr-o minte în alta… „Cât or să mai trăiască părinţii noştri? Vor să ne îngroape ei pe noi? Deja unii au ieşit la pensie la vârsta de 55 de ani sau la vârsta de 60 de ani cel târziu… Iar noi va trebui să muncim cel puţin până la 65, sau chiar până la 67, sau chiar până la 70…” Şi atunci, spiritul malefic, auzind toate aceste gânduri, simţind toată această revoltă mută a oamenilor maturi şi activi faţă de părinţii lor inactivi şi octogenari, intră în scenă şi spune: „Mă ocup eu”. Şi ia forma lui COVID-19. Şi aşa dispare treptat o întreagă categorie de populaţie.
Sigur, COVID-19 mai greşeşte, pentru că este un virus fără creier. Mai mor şi oameni de 50 de ani, ba chiar unii şi mai tineri, de 16, de 17, de 21 de ani. Pentru spiritul malefic însă, acestea sunt pierderi colaterale. Obiectivul său rămâne exterminarea bătrânilor, pentru ca oraşul (sau lumea respectivă) să poată răsufla la un moment dat în linişte. Casele de bătrâni se golesc. Familiile rămân fără bunici. Tot ce trece de 70 de ani se mută în urne funerare sau în cavouri la cimitir. Masacrul durează cam trei luni. Dar imediat după aceea… miracol! Economia redemarează, banii sunt investiţi mai judicios, în invenţii şi inovaţii, în crearea de întreprinderi… Statul răsuflă uşurat întrucât nu mai are de plătit atâtea pensii. Oraşul se redresează ca şi cum ar fi avut o cocoaşă pe spinare şi o mână divină i-ar fi luat-o brusc. Fiecare locuitor afişează, de altfel, o faţă mai radioasă, mai optimistă. Din spatele fiecăruia a dispărut cocoaşa… Iată-ne, cu toţii, debarasaţi de cocoaşe!
După ce şi-a făcut treaba, spiritul malefic dispare o vreme, se topeşte în natură. Uf! Oraşul nostru imaginar parcă a întinerit… Sigur, mai rămâne angoasa faptului că şi cei având astăzi 30 sau 40 sau 50 de ani vor îmbătrâni la un moment dat. Dar până atunci mai este. Mai vedem ce va fi peste 20 sau 30 de ani… Numai că timpul trece, şi încă repede. Generaţia hiperactivă, eliberată de grija bătrânilor, ajunge şi ea la vârsta de 65, de 70, de 80 de ani. Şi iată că, într-o bună zi, spiritul malefic îşi face din noua apariţia, pătrunde în luxoasele case şi cămine pe care şi le-au pregătit pentru pensie hiperactivii de altădată şi le spune: Hello, am sosit. „Cum? Ce? Păi, nu aşa ne-a fost vorba”, spun pensionarii surprinşi în plină partidă de whist. Ba da, răspunde spiritul malefic, cine semnează un contract cu mine o face pentru eternitate.
Matei VIŞNIEC