• Interviu cu doamna inspector Cristina Albu Iacob
Printre cei care în toamna anului 2020 au împrospătat colectivul Inspectoratului Şcolar Judeţean Neamţ se numără şi doamna Cristina Albu Iacob, profesor titular şi director adjunct la Colegiul Tehnic de Transporturi Piatra-Neamţ. Este absolventă a specializării Tehnologia Construcţiilor de Maşini a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” Iaşi, a unui curs post-universitar în domeniul Tehnologiilor şi utilajelor moderne pentru tehnologiile la cald, fiind şi posesoarea titlului de doctor în ştiinţe inginereşti, obţinut la aceeaşi instituţie. De-a lungul carierei, preocupările în domeniul specializării de bază au fost dublate de cele în jurul informaticii şi ale managementului, în care, de asemenea are studii solide.
Seriozitate extremă, conştiinciozitate, dăruire faţă de muncă, dorinţă de perfecţionare, modestie, ambiţie – iată doar câteva dintre calităţile doamnei Cristina Albu Iacob, pe care vă invit s-o cunoaşteţi mai bine prin intermediul interviului ce urmează.
– După 14 ani de trudă ca profesor de discipline tehnice la Colegiul Tehnic de Transporturi, urmaţi de o perioadă în care aţi funcţionat ca director adjunct la aceeaşi instituţie, iată că acum aţi schimbat scaunul managerial cu cel de inspector al Inspectoratului Şcolar Judeţean Neamţ. Cum aţi depăşit perioada de adaptare? Aţi întâmpinat greutăţi?
– În anul 1988, când m-am îndreptat spre Facultatea de Mecanică din Iaşi, am făcut-o pentru că îmi plăcea foarte mult fizica, iar domeniul ingineriei mi s-a părut mult mai atrăgător decât sfera pur teoretică. Nu mă gândeam atunci că voi deveni profesor. Am urmat, în cadrul facultăţii, cursul opţional de psihopedagogie şi, peste timp, sunt convinsă că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat.
Imediat după facultate, în septembrie 1993, am avut bucuria şi onoarea de a deveni parte a corpului profesoral de la Colegiul Tehnic de Transporturi Piatra-Neamţ, unde am găsit o comunitate unită prin devotamentul pentru meseria de dascăl. Sentimentul de apartenenţă la marea familie a unităţii m-a determinat să rămân profesor, chiar dacă s-au ivit şi prilejuri de a-mi schimba domeniul de activitate.
M-am convins de la început că pentru elevi merită să faci tot efortul, chiar şi sacrificii.
Funcţia de director adjunct nu m-a îndepărtat de elevi, ci dimpotrivă, iar cât timp voi fi inspector şcolar voi rămâne, în primul rând, profesor. Linia directoare a parcursului meu profesional este elevul, de aceea trecerea la alt tip de atribuţii, însă tot în folosul elevilor, a fost una lină, iar adaptarea la sarcinile specifice a fost rapidă. Ca şi atunci când am început activitatea la Colegiul Tehnic de Transporturi, am avut, în acest an, şansa extraordinară să găsesc la Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ colegi deosebiţi, atât profesional, cât şi ca oameni, de la care am multe de învăţat. De aceea nu mi-a fost şi nu îmi este deloc greu.
– Concret, care este domeniul pe care-l acoperiţi în cadrul ISJ Neamţ?
– Activitatea mea cuprinde două domenii principale, respectiv discipline tehnice şi management instituţional, dar am şi sarcina de a îndruma şi coordona şapte unităţi şcolare din judeţ.
– Ce noi oportunităţi de a sluji mai bine învăţământul vă oferă postul de inspector?
– Domeniul disciplinelor tehnice îmi dă prilejul de a contribui la dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic din judeţ, la promovarea acestuia în comunitate, astfel încât, pe de o parte, să-i crească atractivitatea în rândul absolvenţilor de gimnaziu şi, pe de altă parte, să-şi sporească relevanţa pentru angajatori şi pentru unităţile de învăţământ tehnic superior.
Domeniul managerial este şi el foarte generos, deoarece îndrumarea adecvată şi sprijinirea reală a liderilor educaţionali din şcoli influenţează semnificativ viaţa fiecărui învăţăcel şi viaţa fiecărui om al şcolii. Cred că experienţa managerială anterioară mă ajută în acest sens, dar ea este dublată de un studiu continuu şi serios în domeniu. Ca să poţi îmbunătăţi ceva, trebuie mai întâi să cunoşti foarte bine respectiva problematică, iar mie îmi place să învăţ.
– Se spune că managementul nu este o artă ci o disciplină. Vi se potriveşte această sintagmă?
– În bună măsură, da. În primul rând managementul modern are baze ştiinţifice solide, care trebuie cunoscute temeinic de toţi cei care au sau vizează o carieră managerială. În acelaşi timp, practica managerială presupune artă, care, după părerea mea, ţine de arta de a trăi a omului care conduce o anumită organizaţie. Convingerea că studiul ştiinţific este obligatoriu m-a determinat să urmez, pe lângă un amplu program de formare în Managementul instituţiilor educative, programul de masterat Managementul instituţiilor publice, la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti. Am avut profesori extraordinari, care au explicat nu doar aspectele teoretice, ci şi modul concret de gestionare a unei plaje largi de situaţii practice. Cu toate acestea, ca director adjunct am avut zilnic de învăţat, pe măsură ce apăreau diverse provocări manageriale.
– Informatica este a doua dvs. pasiune profesională (după specializarea de bază), pe care aţi cultivat-o prin studii aprofundate. Cum a apărut, din necesitate sau pur şi simplu din interes intens?
– Specializarea în Informatică este rezultatul unei nevoi, respectiv de a face faţă schimbărilor, în condiţiile în care domeniul capătă o amploare din ce în ce mai mare. Nu pot spune că informatica este, deocamdată, o pasiune profesională, pentru că o pasiune presupune dedicare totală, dar cu certitudine pot afirma că studiul informaticii m-a ajutat să fac faţă mult mai bine cerinţelor de ordin profesional, atât în specialitate, cât şi în management.
– Aţi simţit şi gustul studiilor în străinătate, şi mă refer aici, în principal, la cursul „School Robotics”, absolvit la Universitatea Tehnică din Creta în anul 2012. A reprezentat cumva acest curs un punct de cotitură în parcursul dvs. profesional? Aţi remarcat ceva cu totul deosebit în sistemul educaţional grecesc faţă de cel românesc?
– „School Robotics” a fost un curs pe care l-am absolvit ca urmare a câştigării unei mobilităţi individuale în cadrul Programului Comenius, deci a fost un curs scurt, dar impresionant, pentru că, la acea vreme, domeniul roboticii în şcoala românească era relativ la început. Deşi cele învăţate au îmbogăţit experienţa pe care am putut s-o transmit elevilor, demersul pe calea roboticii nu a continuat la nivelul pe care l-am sperat atunci când am depus aplicaţia pentru curs. Cât despre sistemul educaţional grecesc, am putut observa direct o parte din organizarea universitară, cursul desfăşurându-se la universitate. Am remarcat deschiderea pe are o au profesorii faţă de studenţii lor şi încrederea pe care le-o acordă, încurajându-le munca independentă în laboratoare. De la profesorii greci am aflat că învăţământul preuniversitar este organizat similar cu cel de la noi, chiar dacă nu toate duratele ciclurilor de învăţământ sunt egale cu cele din România.
– Ca profesor şi diriginte ce schimbare aţi încercat să induceţi în elevii dvs.?
– Am încercat schimbarea mentalităţii, a ideii despre reuşită şi carieră. Mulţi dintre elevi nu credeau suficient în relaţia de directă dependenţă dintre muncă şi reuşită, din pricina multiplelor exemple contrare pe care societatea le oferea şi nu aveau destulă încredere că munca le va aduce bunăstare. Sper că am reuşit să le insuflu simţul datoriei şi credinţa că vor reuşi prin propriul efort. Mă mândesc cu mulţi dintre foştii elevi, azi oameni de toată isprava, parte dintre ei cu funcţii de conducere în firme din domeniul mecanic sau chiar antreprenori.
– Ce mutaţii consideraţi că apar în colaborarea şcoală-părinţi-elevi în actualele condiţii impuse de pandemie?
– Condiţiile impuse de pandemie accentuează, cred, tot ceea ce era deja bun sau, dimpotivă, mai puţin bun. Sigur că nu se poate da un răspuns global, ci particularizat, în primul rând în funcţie de nivelul de învăţământ. Cu cât copilul este mai mic, cu atât relaţia şcoală-părinte-elev este mai puternică, preşcolarul sau şcolarul mic având nevoie de o profundă şi stabilă legătură familie-şcoală. Situaţia pandemică actuală solicită cadrelor didactice, ca profesionişti în educaţie, găsirea resurselor metodice şi psihopedagogice adecvate pentru continuarea procesului educaţional, cu păstrarea echilibrului în relaţia cu familia copilului şi, mai ales, cu menţinerea sănătăţii fizice şi psiho-emoţionale a celui care învaţă.
– Credeţi în eficienţa învăţământului online?
– Toţi preşcolarii, elevii, părinţii şi personalul din învăţământ aşteaptă revenirea la condiţii care să permită prezenţa fizică la şcoală. Învăţământul online este eficient în măsura în care cadrul didactic are priceperea şi dăruirea cerute de acest nou tip de învăţare şi în măsura în care preşcolarul, elevul au atât posibilitatea, cât şi motivaţia de a învăţa. Când mă refer la posibilitatea de a învăţa am în vedere nu doar aspecte ce ţin de conexiunea la internet sau de existenţa echipamentelor IT, pentru că aceste aspecte sunt în continuă şi rapidă îmbunătăţire. Este important, în opinia mea, mediul familial, pentru că mediul în care se petrece actul învăţării are o mare influenţă asupra eficienţei şi eficacităţii acestuia. Cred că de aici pleacă principalele diferenţe în obţinerea rezultatelor învăţării în varianta online, faţă de învăţarea faţă în faţă. Sala de clasă le oferă tuturor preşcolarilor şi elevilor aceleaşi condiţii, pornind de la ergonomia mobilierului şcolar, iluminat, temperatură ambiantă şi până la expresivitatea complexă a cadrului didactic, expresivitate trunchiată în condiţiile învăţământului online.
– Care consideraţi că sunt principalele abilităţi şi calităţi necesare profesorilor în perioada actuală?
– În primul rând cred că dascălii trebuie să-şi iubeasă meseria, orice perioadă ar traversa, mai simplă sau mai complicată. Din dragostea pentru meserie, din dăruirea pentru cei pe care îi educă şi îi învaţă, izvorăşte energia profesorului, energie necesară pentru a se reinventa, pentru a se adapta la nou. Consider că, în perioada actuală, pe lângă tenacitatea de a căuta şi a realiza noi resurse educaţionale, de a nu se lăsa pradă descurajării când se simt neapreciaţi, profesorii trebuie să dea dovadă de multă empatie, să aibă mereu în vedere că au în grijă nu doar mintea, ci şi sufletul copiilor sau tinerilor.
A consemnat Gianina BURUIANĂ