Limba şi credinţa, elementele coagulante ale realizării Marii Uniri

Nu de puţine ori s-a afirmat că, pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. Dacă analizăm modul în care s-au derulat evenimentele (la 27 martie 1918 Basarabia revenea patriei-mamă, apoi la 28 noiembrie acelaşi an, Bucovina se alipea în locul de unde fusese „furată”, ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România să se împlinească marele deziderat al naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar român), putem, cu uşurinţă să constatăm acelaşi lucru.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, mai exact al întregului popor. Nu putem neglija generaţia de personalităţi care a contribuit la edificarea acestui vis de veacuri, precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii: episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc., aflaţi în primele rânduri ale luptei pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania menţionăm profesorii teologi Nicolae Bălan şi Silviu Dragomir de la Sibiu, la Caransebeş episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Po­povici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean un rol major l-au avut Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi mulţi alţii.

Dacă întreaga Biserică românească, cler şi popor, indiferent de confesiune, a contribuit în mod real la lupta de emancipare a naţiunii române şi la realizarea idealului de multe secole, unirea tuturor românilor într-un singur stat, este firesc să ne întrebăm ce a reuşit să închege legăturile dintre românii aflaţi în diverse zone şi chiar dezbinaţi de cele mai multe ori. Slujitorii Bisericii româneşti s-au identificat cu năzuinţele poporului nostru privind dreptatea socială, independenţa, libertatea şi unitatea naţională. Cunoaştem faptul că reprezentanţii Bisericii au acţionat prin cuvânt şi faptă, prin predică, îndemn şi acţiune directă, la realizarea Unirii din 1918. Preoţii, indiferent de confesiune, la finalul fiecărei Sfinte Liturghii, predicau poporului, pe înţelesul majorităţii ceea ce reprezintă, de fapt, unirea tuturor românilor într-un singur stat. Dintotdeauna, credincioşii s-au adunat în jurul păstorului, ascultând şi aplicând cuvântul acestuia. Astfel, preoţii vorbeau credincioşilor într-un limbaj comun, adesea simplu, ce putea fi înţeles de către toţi.

De fiecare dată când în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, Biserica strămoşească a fost întotdeauna interesată de soarta românilor. Întemeierea statelor feudale româneşti a fost urmată în plan bisericesc de întemeierea/recunoaşterea mitropoliilor româneşti, la Argeş (1359) şi Suceava (1401). Unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859 a fost urmată de unirea celor două Biserici Ortodoxe sub un mitropolit primat, dobândirea independenţei de stat în 1877-1878 şi recunoaşterea internaţională a acesteia a fost urmată în anul 1885 de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. După Marea Unire din 1918 s-a realizat unificarea Bisericilor Ortodoxe surori din teritoriile reunite cu Ţara şi din Vechiul Regat, respectiv ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie în anul 1925. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de stat/Imperiu, conform statutului alcătuit de Mitropolitul Andrei Şaguna, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obediente faţă de statul modern. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Concluzionând succinta prezentare putem afirma că două elemente au stat la baza realizării unirii tuturor românilor: limba română şi credinţa creştină (ortodoxă). Poate ar trebui să ne dea de gândit nouă, tuturor celor care ne dorim refacerea României Mari (acum, la 102 ani de la realizarea Unirii) şi să acţionăm ca atare.

 Dr. Mihai FLOROAIA