Când îi citesc pe autorii mei preferaţi (şi nu sunt puţini, unii chiar dintre cei mai noi), am sentimentul deţinerii unei puteri speciale pe care nu o poate egala nimic din ceea ce poate obţine omul în condiţiile obişnuite ale lumii noastre, o forţă care vine de dincolo de politică, bani, faimă şi tot ce îi face pe oameni să se zbată în van.
Şi nu este vorba numai despre intensitatea emoţională a conexiunii intelectuale cu un univers unic, al autorului, ci poate mai curând despre sentimentul că trăirea comună, banală, la nivelul zero, pe care toţi o experimentăm mai mult sau mai puţin conştient, poate căpăta un sens cumva mai înalt, nici nu ştiu cum să spun, un înţeles care să ne scoată din condiţia de fiinţe muritoare, chiar aşa, şi să ne ofere acel „ceva” după care suntem mereu în căutare, senzaţia că există un rost în toate, că totul are o desluşire, chiar dacă, deocamdată, din pricini necunoscute, încă inaccesibilă nouă.
O carte bună este pentru mine acel instrument perfect care mă menţine în marginea secretelor vieţii şi mă ajută să privesc mai încrezător lumea, consolat într-un fel pentru toate limitele, suferinţele, eşecurile, ratările, neîmplinirile de care nimeni niciodată nu a fost lipsit. Este un fir pe care pot să-l urmez oricând ca să mă cunosc în primul rând pe mine mai bine şi apoi universul din afară.
Citindu-i consecvent şi neabătut pe scriitorii şi autorii mei preferaţi, sunt cumva sigur că nu voi ajunge niciodată la genul acela de autoadmiraţie şi autosuficienţă iritante, nici ca om şi cititor, nici ca scriitor, un fel de boală profesională deloc uşoară şi cam răspândită pe aici, printre literaţi şi nu numai.
Voi fi astfel mereu un om din mulţime care aspiră la un dram în plus de autenticitate, să zicem, la acel nivel de independenţă care să-mi permită să mă mişc absolut liber în lumea mea, fără invidii nesănătoase, fără scopuri carieriste, fără frustrări mondene, fără idealuri măreţe, fără false imagini care să înlocuiască, ineficient, biata stimă de sine pusă mereu la încercare.
Marii scriitori pun în paginile lor atâta detaşare faţă de lucrurile mărunte cu care oamenii îşi consumă îndeobşte vieţile încât, paradoxal, chiar dacă le explorează, parcă în compensaţie cumva, toate celelalte bune vin înspre ei, par ale lor: intuiţia, sensibilitatea, inteligenţa, viziunea, inspiraţia, maturitatea, rafinamentul, lirismul, omenia, înţelepciunea, ironia, umorul, melancolia. Lucruri nepreţuite oferite cu generozitate, surse inepuizabile de energie sufletească şi speranţă
E singura cale, aşa cum încerc să înţeleg, prin care pot să mă menţin aproape de cel care sunt cu adevărat, o cheie în orice poveste de acest fel, mai ales în aceasta legată de scris şi tot restul. Legată de trăit în general.
Prof. psih. Vasile BAGHIU