Scriu, privind fotografii din incitantul cabinet de istorie înfiinţat la „Rareş” de doamna profesor Luminiţa Drexler, şi cu gândul către Şcoala Viitorului.
Încotro?
Aceasta este marea întrebare ce se pune cu acuitate Şcolii Universale. Nu este o întrebare nouă, dar niciodată nu s-a pus atât de apăsat şi cu o nevoie atât de urgentă de a căpăta REPEDE răspunsuri.
Sute de mii, poate milioane de ani, încă nu ştim cu certitudine, omul, ca toate primatele, a fost culegător, vânător (şi pescar uneori), deplasându-se cu viteza dată de picioarele sale. Puii învăţau de la părinţi mereu aceleaşi deprinderi şi cunoştinţe, de culegători, vânători (şi pescari).
Ceea ce numim noi astăzi a fi civilizaţie umană este o perioadă extrem de scurtă din istoria Umanităţii. Am devenit agricultori, am domesticit cabalinele şi bovinele, am descoperit focul, am inventat roata, lancea şi arcul cu săgeţi şi s-au produs mutaţii importante în modul de viaţă a omului modern. Ne-am deplasat mii de ani cu viteza carului tras de boi sau, când ne zoream, cu viteza calului în trap ori la galop, şi cunoştinţele necesare pentru a vieţui se înmulţeau cu aceeaşi viteză. Părinţii i-au învăţat pe copii să facă ce ştiau ei, transmiţând din generaţie în generaţie meseria de agricultor, olar, fierar etc.
Nevoia de Şcoală ca instituţie inventată pentru a învăţa, a apărut foarte aproape de noi, acum vreo zece mii de ani, mai întâi, multă vreme, în forme primitive, apoi tot mai mult în forme superioare de organizare, ivite lent şi oarecum stabilizate încă din veacul al optsprezecelea de după Hristos.
Hotarul pus de motorul cu vapori şi de inventarea căii ferate între epocile încete şi lumea vitezei, acolo, în acel veac, s-a zidit. De atunci încoace, viteza este semnul de dezvoltare a civilizaţiei. Tot mai repede! Concret, de la epoca opaiţului şi a lumânării, la reactoarele nucleare şi la motorul rachetă, cu care zburăm în două ore de la Bacău la Paris şi în puţine zile de la Pământ la Lună.
Viteza de deplasare este depăşită acum de viteza cunoaşterii şi, în consecinţă, s-a născut întrebarea Cum va fi viitorul?, fiindcă pentru acest viitor trebuie pregătiţi copiii lumii.
De multă vreme nu se mai pot ocupa de asta părinţii, fiindcă nu mai suntem ţărani, ci fermieri cu studii universitare, şi în casele noastre, ca şi în industrie, medicină, alimentaţie etc. munci complicate au fost preluate de roboţi. Curând, meseria de şofer va pieri, ca şi cea de miner, monteur şi alte sute de meserii. Şi ce va face omul de mâine? Cine şi cum îl va pregăti pentru o viaţă pe care deocamdată doar o presupunem? Răspunsul este – ŞCOALA.
Ce fel de şcoală? Cu ce obiecte de studiu? În ce fel organizată? Cu ce fel de profesori? Oameni sau roboţi, care pot învăţa totul şi nu greşesc niciodată nota?
La un şir infinit de întrebări trebuie să se răspundă. Având în urma mea o viaţă de aproape un secol şi o lungă experienţă a muncii în şcoală, voi încerca să gândesc împreună cu dumneavoastră la viitorul Şcolii.
Dacă veţi zâmbi, întrebându-vă pe bună dreptate ce mai poate spune nou un dascăl bătrân, vă voi aminti că, acum mai mult de 50 de ani, la „Rareş”, începeam să punem bazele unui tip de şcoală care abia AZI se instalează în Occident, încercare curmată atunci de neputinţe multiple, ale conducerii, de la ministru (Era Academicianul Mircea Maliţa, care ne-a vizitat şi a ridicat din umeri – nu existau bani), până la conducerea judeţeană a şcolilor. Măcar regretatul Jean Crăciun, inspector general, nu ne-a pus piedici, lăsându-ne să ne descurcăm, până ce conservatorismul interior, al nostru, al profesorilor, a stins flacăra.
Nu vă speriaţi! Nu despre ce a fost acum mai mult de jumătate de veac voi scrie (Am scris o carte despre asta – Didactica parva – încă aflată în pachetele pandemiei.), ci despre AZI, un azi mai acut ca niciodată, motorul rachetă fiind acum cel ce imprimă viteza civilizaţiei, deci şi viteza şcolii.
Iată că am şi început! Am pus doar câteva întrebări din numărul imens de probleme la care trebuie să răspundem. Altminteri Şcoala va dispărea, cu dascăli cu tot!
(N. R. – Continuare în numărul următor)
Mihai-Emilian MANCAŞ