Mi s-a părut mereu că poezia are un ultim cuvânt de spus deopotrivă în cele mai multe moduri în care omul îşi trăieşte viaţa pe pământ şi în cele mai numeroase detalii şi contexte în care se întâmplă vieţuirea.
Dacă există ceva ce nu poate fi exprimat nici prin vorbirea curentă, nici prin logica elementară, nici prin formulele şi teoriile ştiinţifice, nici prin sondarea psihologică a stărilor şi comportamentelor, nici prin mijloacele filozofiei, nici prin discursul politic, nici prin conectarea la puterile spirituale, nici prin tatonările eseistice, nici prin instrumentele medicinei, nici prin incursiunile ingenioase şi pline de strălucire ale artelor vizuale, nici prin magia muzicii, dacă nicio astfel de cheie nu reuşeşte să descuie descrierea acelui ceva ce este doar intuit sau simţit ca entitate nedefinită şi cu toate acestea esenţială pentru viaţă, ei bine, poezia singură poate găsi atunci o rezolvare cât de cât mulţumitoare.
Este aceasta poate mai mult percepţia mea în legătură cu poezia, una care îşi are temeiul în practica de aproape patruzeci de ani în marginea teritoriilor ei mereu surprinzătoare, dar cu adevărat mi se pare că fiinţa umană poate regăsi în poezie o ultimă posibilitate de înţelegere a trăirii şi o ultimă nădejde de găsire a unui sens care îi este adesea refuzat sau pe care îl ratează mai mereu, din nerăbdare, din nepotrivire a lucrurilor sau pur şi simplu pentru că este – perfect natural, altfel – prea ocupată cu trăitul vieţii la nivelul zero şi cu plutirea pe valurile de speranţă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU