Filosof şi eseist de seamă, Vianu Mureşan s-a născut la 20 februarie 1969, în localitatea Vicea, din judeţul Maramureş. De formaţie academică clujeană, este un spirit ales, preocupat de viaţa ideilor, cu un doctorat despre figurile alterităţii la Emmanuel Lévinas. Spune că inteligenţa artificială este o ars combinatoria, un joc infinit între cuvinte, propoziţii, imagini, idei, care poate să prolifereze la infinit texte, dar aceste texte sunt irelevante pentru om, întrucât întreaga literatură vie este rezultatul unor forme de trăire ale unor oameni vii.
„IA are nevoie de nişte date care sunt disponibile pe internet şi pe platformele on-line. Dacă aceste platforme dispar, ea dispare de asemenea.”
– Ce îşi doreşte cel mai mult un scriitor?
– Efortul meu de gândire a fost tot timpul orientat înspre anumite teme filosofice. Mă interesează să înţeleg ceva important din viaţa mea şi din viaţa acestei lumi în care trăiesc. Eu nu scriu pentru a distra mintea cuiva sau pentru a fi citit ca să se relaxeze cineva. Rămâne să decidă timpul câţi cititori o să am. Interesul pentru lectură este din ce în ce mai scăzut şi, după cât se pare, se va depăşi această perioadă culturală foarte frumoasă în care cele mai spectaculoase lucruri din punct de vedere spiritual au fost scrisul şi cititul de cărţi. Probabil, ambele vor dispărea.
– Textele generate de inteligenţa artificială (IA) reprezintă un pericol pentru literatură?
– Textele pe care IA e în măsură să le genereze din punct de vedere logic sau din punct de vedere academic pot să fie realizate foarte rapid şi foarte, foarte precis. Nu cred că există vreo inteligenţă umană vie, capabilă în câteva secunde sau în câteva minute să sintetizeze nişte date. IA are nevoie de nişte date care sunt disponibile pe internet şi pe platformele on-line. Dacă aceste platforme dispar, ea dispare de asemenea. Nu e inteligenţă activă şi vie aşa cum este inteligenţa omului. Ca instrument de cunoaştere sau consilier în ceea ce priveşte cunoaşterea este de mare ajutor, pentru că poate să-ţi aducă repede cunoştinţe, poate nu în totalitate valabile, dar multe dintre ele valabile şi să le rezume într-un mod foarte relevant. S-ar putea să-ţi faciliteze nişte cunoştinţe cu un efort pe care tu l-ai face în zile sau săptămâni, ceea ce este de mare ajutor. Nu cred că din punct de vedere literar ceea ce scrie are vreo relevanţă. De ce? Eu cred că autorii, scriitorii sunt interesanţi, pentru că au anumite momente sau situaţii din viaţă în care simţirea lor, emoţia lor, gândirea lor, imaginaţia lor produce ceva care n-a existat până atunci în nicio altă minte, în niciun alt suflet, în nicio altă fiinţă umană. Adică se naşte unicitatea momentului creator şi această unicitate este importantă fie că scriem poezie, proză, ficţiune, fie eseu sau orice alt text de natură literară. Acestea toate sunt utile cuiva care este tot o fiinţă umană care, în principiu, ar putea să urmeze tot un destin similar cu cel al autorului pe care îl citeşte. Or, o inteligenţă artificială care nu priveşte în ochi pe cineva nu poate să înţeleagă acest fapt: că ochii sunt oglinda sufletului. Nefiind o fiinţă vie şi neavând contact cu privirea, cu faţa celuilalt, cu experienţa lui de viaţă, de simţire, generează texte cu o anumită splendoare artificială. Pot fi din punct de vedere tehnic bine realizate sau bine închegate, dar ele nu înseamnă o literatură vie şi o literatură interesantă.
„Această IA este noua muză”
– Pot fi identificate aceste texte?
– Este din ce în ce mai greu, probabil că este un elogiu pe care îl fac acestei inteligenţe artificiale, probabil doar anumite softuri foarte bune ne vor ajuta pe viitor să deosebim textele scrise de om de textele generate de IA, fie în totalitate, fie parţial. Această IA este noua muză. Tinerii scriitori aproape în tot ce scriu se folosesc de IA. Unele dintre textele care rezultă şi care sunt oferite spre publicare editurilor este produsul în mare parte al acestei inteligenţe artificiale decât a propriului talent. Este regretabil, nu cred că este reversibil, nu cred că mai putem să dăm lucrurile înapoi. Nu cred că IA ar putea să inventeze ceva în genul scrierilor lui Dostoievski sau Kafka, ceva atât de teribil cum e lumea lui Dostoievski care n-are nimic artificial şi nimic facil. IA este o ars combinatoria, este un joc infinit între cuvinte, propoziţii, imagini, idei. Această ars combinatoria poate să prolifereze la infinit texte, dar aceste texte sunt irelevante pentru om. Toată literatura vie este rezultatul unor forme de trăire ale unor oameni vii.
„Nu există amintire pură”
– Vă place trecutul? Vă amintiţi cu drag de el?
– Trecutul îmi place dintr-un motiv foarte simplu: e singura certitudine totală, singura certitudine indiscutabilă. Despre trecut aşa cum a fost el se pot spune atâtea lucruri câte ne amintim. Una este timpul pe care-l trăieşti şi altceva este timpul pe care ţi-l aminteşti. În momentul în care ţi-l aminteşti, la amintirea trecutului contribuie şi imaginaţia, talentul artistic personal şi, amintindu-ne propriul trecut, întotdeauna, într-o oarecare măsură, facem literatură, facem poezie, facem o mică mitologie personală, adică-l mistificăm, dar nu folosesc neapărat acest termen într-un sens negativ. Nu există amintire pură. Fiecare amintire este însoţită sau este încălzită sau răcită de anumite emoţii ale situaţiilor prin care am trecut. În privinţa trecutului meu, nu pot să-mi imaginez altfel de viaţă, alţi părinţi, alţi fraţi, alţi bunici, alt sat decât cel în care m-am născut, în care am crescut şi toate acele situaţii pentru mine au avut foarte multe emoţii, foarte multă încărcătură sufletească, foarte multă bunătate, foarte multă aventură. Sunt foarte multe peripeţii ale copilăriei pe care cei care se nasc la oraş nu le trăiesc. Eu, crescând la ţară, născându-mă în Maramureş, şi trăind până la vremea facultăţii la sat, am iubit foarte mult animalele şi am avut parte de toate muncile câmpului. Nu-mi imaginez o viaţă mai emoţionantă sau mai încântătoare, dacă m-aş fi născut la oraş. Din acest motiv, trecutul meu a fost cât se poate de idilic pentru un copil sănătos, care a crescut într-o familie cu mulţi fraţi, cu părinţi harnici şi iubitori, cu bunici înţelepţi. De exemplu, bunicul dinspre tată cu care participam la muncile câmpului sau ciopleam lemnul, pentru că era meşter de lemn, ştia mai bine de jumătate din Biblie pe dinafară. Ne interpreta pasaje din Biblie, recita psalmi, interpreta Apocalipsa, vorbea despre înţelepciunea lui Isus Sirah sau despre Ecleziastul, iar toate aceste lucruri au fost pentru mine o educaţie religioasă de o bogăţie de care rar am avut parte în timpul facultăţii din partea unor profesori universitari. Nu cred că aş fi putut avea o copilărie mai fericită. Eu aveam 24 de ani când a murit bunicul, el avea 86 de ani, aşa încât toată copilăria, de când am început să participăm la munci comune, eram zi de zi împreună. Avea o memorie fenomenală şi o mare ştiinţă de carte, deşi era un ţăran care, oficial, nu absolvise niciun fel de şcoală. În copilărie, el a fost slugă, puţină lume înţelege în ziua de astăzi ce înseamnă să fii slugă, el a fost dat în familia lui Gheorghe Pop de Băseşti, ca să ajute la gospodărie, pentru că mama lui, împreună cu un frate mai mic, a murit într-un incendiu, le-a ars casa. A rămas orfan, împreună cu patru surori. Lumea fiind săracă, copiii erau împărţiţi familiilor cu stare, familiilor bogate şi bunicul, de la vârsta de 8 ani, a ajuns în această familie a lui Gheorghe Pop de Băseşti, celebrul personaj istoric, satul Băseşti găsindu-se cam la 8-9 km de locul în care m-am născut şi am crescut. În acele condiţii, bunicul a participat două ierni la şcoală, împreună cu alţi copii, fără să fi fost înscris oficial, a învăţat să scrie şi să citească, după care toată viaţa a buchisit, a citit cât a putut, dar din Biblie zilnic. Bunicul avea o teologie, o ştiinţă biblică la nivelul unor teologi universitari.
„Bunicul trăia pentru a fi conform aşteptărilor pe care credea că Dumnezeu le are de la oameni”
– Vă asemănaţi cu el?
– Cel puţin la caracter, la fire, lumea spune că semăn cu bunicul. Fizic, nu aşa de mult, dar cred că educaţia primită de la bunicul e cea care m-a orientat în viaţă, nu doar în ceea ce priveşte studiul sau cariera în domeniul filosofiei. Cred că principiile morale şi capacitatea de a înţelege lucrurile relevante, importante în viaţă, o anumită gravitate, o anumită sobrietate poate prematur dobândite le-am luat de la el. Era extraordinar să afli atâta înţelepciune biblică de la un om care nu absolvise nicio şcoală şi să vezi cu câtă seriozitate citeşte în fiecare zi, un om care era ţăran, care nu avea contact în niciun fel cu mediul intelectual, cu literatura. Tot ce îl interesa era Biblia, era revelaţia, era relaţia omului cu Dumnezeu, era credinţa, bunătatea, erau criteriile morale, ce poate să facă un om ca să trăiască vrednic în viaţa asta. Trăia pentru a fi conform aşteptărilor pe care credea că Dumnezeu le are de la oameni. Şi acestea au fost pentru mine criterii absolute.
– Pe bunica în ce mod v-o amintiţi?
– Într-un mod foarte emoţionant: era toamnă şi se ducea pe de-ascunsul să culeagă piersici coapte din viile vecinilor apropiaţi şi le băga în sân şi ni le aducea nouă, nepoţilor. În fiecare săptămână, mergea la târg într-un orăşel în apropiere, la Cehu Silvaniei, deplasarea asta presupunea două ore la dus, două ore la venit, mergea pe jos şi venea cu toate cumpărăturile pe care le făcea, zeci de kg probabil, şi, de fiecare dată, cumpăra fie bomboane, fie napolitane, fie eugenii, fie ceva pentru nepoţi şi eram mulţi, am fost 11 fraţi şi lua pentru fiecare câte ceva.
Şi mai am o amintire cu ea, e vorba despre lăutul părului, se întâmpla afară, în curte, în fiecare săptămână. Părea o imagine aproape mitologică să o vezi pe bunica îmbrăcată în cămaşa ei albă, făcută din cânepă sau din in, cum îşi desface părul, de altfel îl purta tot timpul prins, părul cobora până în pământ şi-l dădea cu petrol şi-l pieptăna, ceea ce dura foarte mult timp. Această imagine mi se părea extraordinar de poetică, de frumoasă. I-a supravieţuit bunicului vreo doi sau trei ani, avea 84 de ani când a murit. Străbunicul, tatăl bunicului a trăit 93 de ani şi, în ziua în care a murit, a muncit în atelierul lui de tâmplărie. În prima parte a zilei a lucrat cu tesla, la ora amiezii a venit să ia masa, a mâncat şi în momentul în care s-a ridicat de la masă şi a vrut să iasă pe prispă, unde de obicei îşi aprindea pipa, fuma o dată pe zi şi privea în zare, s-a ridicat de pe scaun, a căzut şi a murit.
– Povestiţi-mi o întâmplare din copilărie, trăită cu inima.
– O să vă povestesc o întâmplare care mi se pare ciudată şi greu de explicat şi acum. La ţară, oamenii vorbeau despre faptul că ai dat în „urmă rea”. Termenul acesta era legat de anumite locuri în pădure sau în hotarul satului. Într-o seară, când eram împreună cu un frate şi mergeam să aducem iarbă pentru vite, pentru că erau veri secetoase, caii au început să se rotească incontrolabil în cerc, timp de vreo trei ore, şi nu am putut să-i strunim. Mergeam pe un drum, ne întorceam, reveneam de unde am pornit şi nu ne puteam orienta. După o vreme, vraja s-a risipit şi am reuşit să ţinem drumul spre casă. Eu nu spun că a fost un portal sau că a fost ceva legat de o altă dimensiune, aş fi naiv să dau o astfel de interpretare. În orice caz, în lumea satului în care noi trăiam, existau astfel de fenomene de realism magic.
„M-a definit şi mă defineşte fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac”
– Credeţi în ideea că omul este supus unui destin implacabil, pe care nu îl poate schimba indiferent de efortul pe care l-ar depune?
– N-aş vrea să văd destinul ca pe un zid gata construit la care noi nu putem să adăugăm sau să schimbăm mai nimic. De vreme ce noi avem o structură determinată genetic, este limpede că suntem determinaţi. Eu mă nasc cu anumite date, ţin de o anumită rasă, am sexul bărbătesc, moştenesc genele părinţilor mei, strămoşilor mei. Deci, din acest punct de vedere, nu există niciun fel de alegere, în mare parte structura noastră fizică, psihică sunt predeterminate. Iar acestea fac parte din destin, aceste lucruri nu pot fi schimbate. Însă, atâta vreme cât noi avem în plus, pe lângă această determinare genetică, conştiinţă, avem minte, avem educaţie, avem criterii, ceva anume poate să fie schimbat şi mă gândesc la faptul că pe mine mă sfătuiau cei din familie, alături de profesorii din liceu, să urmez o carieră juridică, să dau admitere la Facultatea de Drept. Spre sfârşitul anilor ’80, când am terminat eu liceul, să fii judecător sau avocat era o garanţie pentru prosperitate, pentru o viaţă realizată. Or, toate aceste sfaturi eu le-am luat în serios până prin clasa a douăsprezecea, când, dintr-o dată, printr-un fel de iluminare, mi s-au părut ridicole, mi s-au părut că nu mă definesc. Mă interesa cu totul şi cu totul altceva. Şi am ales, am renunţat la Facultatea de Drept cu riscul de a nu intra la facultate din prima, m-am înscris la Filosofie, pentru că asta îmi plăcea. Ei, iată, acesta-i un moment de alegere. Dacă totul era determinat şi totul prescris, atunci aş fi urmat linia înspre care toţi mă îndemnau, dar au existat anumite momente în care ceva din discernământul, din conştiinţa, din sensibilitatea, din felul în care îţi imaginezi tu icoana ta peste timp, m-au făcut să aleg altceva. Acest cuvânt, icoană, îl spun într-un sens sublim, pentru că fiecare are o reprezentare a ce vrea să devină. Investeşti atâta emoţie şi atâta voinţă, dorinţă, râvnă în a te proiecta peste timp într-un fel, încât acest lucru devine aproape o icoană de sine. Ei, icoana mea arăta altfel decât icoana unui avocat sau unui procuror. Şi atunci am avut un moment dramatic, mi-am schimbat planul şi acel moment a decis evoluţia mea până în ziua de azi. Dar nu pot să spun că a fost determinat de altceva decât de o frământare a conştiinţei mele şi a voinţei mele. Am făcut o alegere cu care sunt mulţumit. Mă interesează viaţa ideilor. M-a definit şi mă defineşte fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac.
– Necazurile ne vin de la greşeli?
– Necazul în sine, suferinţa, frustrarea, dezamăgirea, toate acestea sunt forme de învăţare, de cunoaştere. Mulţi sunt depresivi acum fără să fi avut niciun fel de problemă. E o stare care se alimentează oarecum de la sine. Pur şi simplu, nu găsesc direcţia sau sensul propriei vieţi. Nu văd ieşirile sau nu au credinţe în care să creadă. Credinţa este încercată, credinţa este pusă tot timpul în situaţia în care să îşi dovedească autenticitatea în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să găseşti cauza, care este semnificaţia, ce urmează să înveţi tu să se întâmple bun cu tine, pornind de la această situaţie dramatică care a venit împotriva voinţei tale. Nu este interesantă pentru om o viaţă lipsită de probleme, pentru că natura biologică ne predispune la asta. Dacă nu era această viaţă, nu era bucuria omului, bucuria cunoaşterii, a iubirii, bucuria ataşamentului faţă de copii, faţă de părinţi, faţă de prieteni, bucuria de a privi în ochi, de a vedea surâsul, zâmbetul cuiva. Toate acestea nu ţin de meritul omului. Nu au egal. Noi ne naştem şi putem să zâmbim, putem să gândim, să comunicăm, să ne transmitem tot felul de impresii, de idei, cunoştinţe, să împărtăşim momente frumoase de viaţă şi ele sunt date de Dumnezeu. Învăţăm, eventual, doar să ne folosim de ele. Viaţa, ca atare, neînţeleasă în miracolul ei, este ceea ce moştenim de la Dumnezeu de fapt.
A consemnat Violeta MOŞU