* Interviu cu dl. Gheorghe Amaicei, membru în Consiliul Director AGIRo
Anul acesta, ca o noutate absolută, manifestările celui de-al XXXVII-lea Congres al Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, Congres al Cadrelor Didactice din România şi al Cadrelor Didactice Române de peste Hotare, au întrunit, sub acest generic, trei evenimente: Şcoala de Vară Internaţională de la Chişinău (24-26 iulie), cu tema Limba română în contextul dialogului intercultural pedagogic fără frontiere. Vizita în Ucraina, Cetăţii Albe şi a unei şcoli româneşti din regiunea Odessa; Şcoala Internaţională de Vară Eforie Sud (27-29 iulie 2015), cu tema Asigurarea succesului şcolar prin utilizarea strategiilor didactice specifice societăţii informatizate: conţinuturi educaţionale digitale, resurse web, dispozitive mobile; Lucrările Congresului AGIRo, Cluj-Napoca, 18-22 august 2015, cu activităţi pe 22 august şi în Sighetul Marmaţiei şi Slatina, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Printre participanţii la aceste evenimente s-a numărat şi dl. profesor Gheorghe Amaicei, preşedintele de onoare al asociaţiei nemţene, unul dintre liderii AGIRo, care a avut amabilitatea de a ne acorda acest revelator interviu:
– Domnule profesor, vă rog să precizaţi pentru început care au fost organizatorii acestor evenimente. Pentru că, oricât de competentă ar fi, conducerea AGIRo a fost pusă în faţa unui eveniment internaţional…
– Toate activităţile au fost organizate cu sprijinul Guvernului României, Ministerului Afacerilor Externe – Departamentul Politicii pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni şi sub patronajul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice şi au fost coordonate de asociaţiile învăţătorilor din România, Ucraina şi Serbia. La Chişinău, s-a mai implicat şi Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, filiala în Republica Moldova, sub patronajul Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi în parteneriat cu Direcţia generală educaţie, tineret şi sport a Consiliului municipal Chişinău.
– Cine şi de unde au fost participanţii? Aţi avut sentimentul că faceţi parte din aceeaşi comunitate spirituală?
– Participanţii au fost cadre didactice, educatoare, învăţători, profesori din învăţământul liceal şi universitar din ţările vecine unde se află comunităţi româneşti. Au mai fost prezente şi delegaţii din Bulgaria, Ungaria şi Transnistria. Personal, m-am simţit onorat sa fiu alături de colegi de toate specialităţile din ţările vecine, pe care îi consider adevăraţi „învingători” pentru ceea ce fac în educarea copiilor, pentru învăţarea limbii române şi efortul de a-i învăţa să iubească România.
– La ce evenimente aţi participat efectiv? Ce v-a impresionat cel mai mult?
– Am participat la activităţi cu mare încărcătură istorică, cu evocări menite să cultive spiritul de solidaritate a cadrelor didactice române de pretutindeni. Impresiile au fost puternice, cu o mare rezonanţă sufletească, însoţite de mari emoţii şi care nu vor fi uitate niciodată. Iată câteva:
La Chişinău
În cadrul Şcolii Internaţionale de Vară sub genericul: Limba română în contextul dialogului intercultural pedagogic fără frontiere s-au adunat peste 200 de profesori. Obiectivul principal al intervenţiilor s-a axat pe cultivarea spiritului de solidaritate a cadrelor didactice române de pretutindeni, pentru ridicarea prestigiului limbii noastre în toate comunităţile unde trăiesc românii.
Scriitorul Nicolae Dabija, în discursul de salutare a participanţilor, a spus: „Limba română este una întreagă şi comună pentru românii de pretutindeni şi a rămas cea care a fost oferită românilor de către Dumnezeu”.
Scriitorul a menţionat în faţa celor prezenţi că elevii vor vorbi aşa cum vorbesc profesorii, iar Învăţătorul a rămas în continuare personajul principal în localităţile ţării.
„Trebuie să facem aşa încât limba română să ne unească. Au trecut câteva generaţii, dar, din păcate, în ţară limba română este infectată şi misiunea noastră e de a face ca aceasta să fie vorbită corect”.
Au fost organizate mai multe ateliere, lecţii publice şi discuţii despre strategiile de promovare a limbii române culte. La unul din ateliere, fiind inclus în program, am prezentat şi eu cartea „Crâncenul veac al XX-lea şi ororile sale” a învăţătorului Mihai David Ghindăoani, care a predat în primii ani de învăţământ în Basarabia.
Prezentarea cărţii a avut o apreciere unanimă, şi am oferit organizatorilor cinci exemplare.
Şcoala de Vară de la Chişinău s-a încheiat cu o rezoluţie în care s-au consemnat multe propuneri făcute de cei prezenţi şi un Apel către cadrele didactice şi factorii de decizie din statele participante la evenimente pentru a spori efortul comun în susţinerea, valorificarea, şi promovarea limbii române culte.
În ultima zi (26 iulie 2015) s-au vizitat Cetatea Albă (la vărsarea Nistrului în Marea Neagră) şi muzeul şcolii din localitatea Satu Nou, din raionul Sărata, regiunea Odessa,Ucraina.
La şcoala din Satu Nou am fost primiţi regeşte de tot satul, în frunte cu primarul. Am avut ocazia să vedem unul dintre cele mai dotate muzee rurale vizitate vreodată şi să asistăm la un frumos program cultural în limbile română şi ucraineană.
Apoi am depus flori la bustul lui Mihai Eminescu şi la cel al poetului ucrainean Taras Şevcenco. În finalul vizitei am fost poftiţi la o masă tradiţională, îmbelşugată, aşa cum numai românii ştiu să pregătească.
La Eforie Sud
În perioada 27-29 iulie 2015 s-a ţinut Şcoala Internaţională de Vară AGIRo care a avut ca temă Asigurarea succesului şcolar prin utilizarea strategiilor didactice specific societăţii informatizate, conţinuturi educaţionale digitale, resurse web dispozitive mobile.
Toate comunicările prezentate au fost urmărite cu mult interes. Participarea a fost numeroasă: 250 de colegi din mai toate judeţele ţării şi încă aproape o suta din Republica Moldova (inclusiv şcolile cu predare în alfabetul chirilic şi latin din regiunea Nistreană), din Ucraina şi Serbia.
La Cluj-Napoca
În perioada 18-22 august 2015 lucrările celui de-al XXXVII-lea Congres al AGIRo s-au desfăşurat în sala „Auditorium Maximum”, de 800 de locuri, a Universitarii Babeş-Bolyai şi, în ultima zi, 22 august 2015, în Sighetul Marmaţiei şi Slatina din regiunea Transcarpatia, Ucraina.
La acest congres, care a avut ca obiectiv sprijinirea comunităţilor romăneşti din afara graniţelor României pentru păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice româneşti s-au înscris peste 1300 de cadre didactice, dintre care 400 de peste hotare. Din discuţiile purtate a reieşit că este necesară formarea unor elite din rândul cadrelor didactice, precum şi a unor noi generaţii de lideri care să reprezinte interesele comunităţilor româneşti în statele de domiciliu.
La eveniment a participat şi ministrul delegat pentru relaţia cu românii de peste hotare, Angel Talvar, care a subliniat importanţa muncii pe care învăţătorii o depun pentru alfabetizarea copiilor: „Identitatea unui popor este ca un abecedar: un abecedar al sensurilor şi al numerelor, lucrurilor şi locurilor care ne spun cine suntem. Şi, ca orice abecedar, trebuie învăţat literă cu literă, semn cu semn. Există nişte oameni care ne conduc pe drumul acestei cunoaşteri: Ei sunt Învăţătorii noştri. Ei ne spun primele adevăruri despre noi. Ei ne modelează ca părţi ale neamului nostru”.
După vizita la Cimitirul Vesel de la Săpânţa ne-am deplasat în localitatea Apsa de Mijloc, din Ucraina, unde există şcoală în limba română de peste 200 de ani.
Primarul comunei ne-a primit cu următoarele urări: „Se spune că deşi am trecut de-a lungul timpului prin Austro-Ungaria, România, Cehoslovacia, Ucraina Subcarpatică, Ungaria horthistă, Uniunea Sovietică (Rusia) şi azi, noi, românii din Transcarpatia locuim în Ucraina independentă, de fapt, noi niciodată nu am plecat de acasă”.
Aceste cuvinte au fost rostite prima dată de Ion M. Botos, un intelectual de renume de pe acele meleaguri.
M-a impresionat în mod deosebit cât de bine vorbesc româneşte şi ce şcoală dotată cu aparatură modernă au.
Muzeul de Istorie şi Etnografie a Românilor din Transcarpatia are ca iniţiator şi fondator pe domnul Ion M. Botos, din Apsa de Jos, căruia i s-au asociat soţia sa, doamna Ileana şi cele doua fiice şi posedă peste 9.000 de exponate, o adevărată colecţie de documente istorice, etnografice şi de memorialistică, toate obiectele de patrimoniu care vin să descopere şi să susţină identitatea cultural, zonală şi naţională a românilor din Transcarpatia.
Munca domnului Ion M. Botos şi a frumoasei sale familii de intelectuali români este nepreţuită, acest muzeu, concentrând valori importante ale neamului, de care toţi românii ar trebui să aibă grijă şi să le facem cunoscute în întreaga ţară.
– Ce câştiguri practice a adus acest Congres? Cât de justificată este desfăşurarea sa anuală?
– Mai întâi trebuie spus că de la primul congres din 1898 de la Ploieşti şi până la recentele congrese naţionale de după revoluţie (XXVIII – XXXVII) ţinute în diferite oraşe ale ţării (Arad, Bucureşti – Palatul Parlamentului, Bucureşti – Universitatea Politehnică, Constanţa, Slobozia, Buşteni, Chişinău, Slatina, Suceava, Cernăuţi şi Cluj-Napoca) – congresele AGIRo, cu desfăşurare anuală, au intrat deja în tradiţia învăţământului românesc.
Au participat, aici, miniştrii educaţiei, parlamentari şi la unele preşedintele ţării şi au conferenţiat nume de cel mai mare prestigiu din domeniul ştiinţei şi educaţiei.
Mă simt onorat că am participat la toate cele zece congrese AGIRo ca delegat al judeţului Neamţ şi ca invitat, făcând parte din consiliul director al AGIRo.
La toate congresele, delegaţii vin cu plăcere, discută probleme legate de educaţie şi se leagă noi prietenii. Acest lucru este dovedit de prezenţa mare a participanţilor (până la 1500 de persoane). Pentru îmbunătăţirea activităţilor, la aceste congrese se impune ca filialele AGIRo din fiecare judeţ să ducă o activitate intensă, mai bine organizată, pentru atragerea de noi membri. La nivel naţional se impune o colaborare mai rodnică între membrii consiliului AGIRo şi preşedinţii filialelor judeţene. Departamentele sunt numai pe hârtie. Ele trebuie restructurate, eventual să se facă o nouă formă de organizare.
– După cum ştiţi, printr-o lege adoptată de Parlamentul României în 2013, Ziua Limbii Române se sărbătoreşte în România la 31 august, la aceeaşi dată cu Limba Noastră, celebrată în Republica Moldova, din 1990. În ţară, acest lucru a fost uitat imediat ce a fost legiferat. Dar la acest Congres, desfăşurat chiar în zilele premergătoare evenimentului, şi-a amintit cineva de această sărbătoare?
– Dacă la şcolile de vară şi congrese s-a tot vorbit despre cultivarea limbii române, la nivel naţional se face prea puţin. Mijloacele de audienţă în masă, radioul, internetul, televiziunea şi ziariştii au făcut în prea mică măsură popularitatea evenimentului.
În Republica Moldova, imnul de stat este dedicat limbii române şi este audiat la fiecare activitate oficială…
Sigur că noi omagiem la 31 august limba română, dar nu toată lumea îşi aduce aminte de această sărbătoare… Oare să fie de vină lenea intelectuală, indiferenţa, elementele străine care par, uneori, mai puternice decât cele naţionale…?
Oare spiritul patriotic ne este atât de slab dezvoltat?
– Nu ştiu, domn profesor; nu eu particip la congrese şi şcoli de vară. Ceea ce ştiu este că de la Ministrul Învăţământului, la directorul şcolii din Văscăuţii din Deal, toată lumea doarme cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung sub cap, visând că limba română e deja limbă oficială a noii Evrope… Noapte bună!
Mircea ZAHARIA