A doua vizită a Reginei Maria la Piatra, în vremea războiului, a avut loc în ziua de 23 Sept. – 6 Octomvrie 1917. Trecuse abia o lună şi jumătate dela vizita precedentă. Iată ce au consemnat rândurile regale la pagina 337-329, din acelaşi al III-lea volum din „Povestea Vieţii Mele”, cu privire la cele ce se petreceau în oraşul nostru şi în vecinătăţile lui, la Dobreni şi Grumăzeşti:
La ora 9 ne-am coborât la Piatra unde am fost întâmpinaţi de generalul Averescu. Am trecut din spital în spital, vizitând cât am putut de multe până la 10 jumătate, ora când eram aşteptată la sanatoriul organizat de generalul Averescu. Aici am fost întâmpinaţi cu multă cinste şi urale de către ofiţerii şi doctorii de diferite neamuri.
Generalul Averescu m’a condus spre mijlocul curţii, unde era întins un covor mic în culori deschise. Acolo am ascultat o mică slujbă religioasă, urmată de o cuvântare a generalului, foarte bine rostită. Toate erau cât se poate de frumos organizate şi cu acea desăvârşită ordine caracteristică firii lui Averescu. În una din bărăci ni se arătară diferite lucruri făcute de convalescenţi şi aici mi s’a prezentat o mulţime de lume de diferite neamuri.
M’am arătat binevoitoare faţă de toţi, vorbind cu fiecare limba lui, în timp ce fiecare se îmbulzea în jurul meu. Înainte de dejun, Lise Soutzo ne duse la căsuţa ei depe culme care e cât se poate de drăguţă, în care totul e frumos şi pe deasupra are drept decor un crâng cu frunzişul îngălbenit şi purpuriu. Am fost mai cu deosebire încântată de o bucată de pânză groasă românească, vopsită portocaliu cu care îşi leagă uneori părul. E o culoare care mă desfată; făcea un contrast puternic cu păreţii albi, lipsiţi de ornamente. Lise se fereşte din adins de orice fel de podoabe sau de răsfăţ. În acest locaş al simplicităţii, totuşi îşi îngăduise să atârne pânza portocalie. Simt o ciudată pornire către această culoare atât de vie.
Dejunul a fost servit într’o grădină din dosul sanatoriului la umbra unor nuci bătrâni. În jurul mesei noastre, mesele întinse pentru ofiţeri şi soldaţii convalescenţi alcătuiau un mare pătrat. Dejunul nu ţinu atât de mult cât mă temeam eu, şi la sfârşit soldaţii începură să joace jocuri naţionale; apoi câţiva artişti care se aflau printre convalescenţi, recitară pe lângă versuri patriotice şi poezii pline de duh.
După aceea împărţii ţigări celor 2000 de convalescenţi care defilară în faţa mea unul câte unul, încât la urmă începuse să mă doară braţul. Apoi plecarăm în sgomotul uralelor ca să vizităm pe doctorii şi ofiţerii francezi în casa lor de odihnă. Aici găsii pe prietenul meu Ferreyrolles şi apoi merserăm la marele spital de contagioşi în care colindarea îmi păru fără sfârşit: 1800 de paturi de contagioşi. Colonelul Anderson mă urmă credincios peste tot unde mergeam, arătând o adevărată plăcere a fi cu mine, dar şi mirarea de a vedea cât de grea e vieaţa unei regine şi munca unei singure zile, pe care el o socoti obositoare până la istovire.
Această încordată colindare se sfârşi printr’o vizită la bătrâna doamnă Bogdan, una din cele mai de seamă personalităţi ale oraşului Piatra, care totdeauna dorise să vin s’o văd în conacul ei bătrânesc, aşezat afară din oraş. E fără îndoială o locuinţă încântătoare şi am fost primită cu vădită bucurie şi însufleţire; mi s’a oferit un ceai cât se poate de bun şi aşa de îmbelşugat, încât părea mai mult un prânz. Col. Anderson era aşezat lângă mine şi avea mult chef de vorbă, ba chiar se simţea îndemnat spre izbucniri poetice, inspirat de trandafirii de pe masă etc. Rar am văzut un om mai politicos. Rămânea însă mut de uimire când vedea ce poate face o singură fiinţă regală în timp de o zi. Nu înceta de-a spune cu o admiraţie cam înspăimântată. După o animată conversaţie, plină de bună voie şi un schimb curtenitor de vorbe plăcute, părăsirăm pe buna bătrână şi plecarăm, încărcaţi cu tot ce se putuse aduna din grădinele, bucătăria şi ferma ei. Apoi trecurăm peste mai multe dealuri şi prin păduri ruginite de toamnă, până la conacul Prinţului Caragea, unde nora lui se grăbi să-mi arate un spital mic, înjghebat de ea, în satul lor. Cu toate că spitalul nu era mare, strădania ei era vrednică de toată lauda şi o felicitai foarte călduros. Apoi stărui să ne ducă la casa socrilor ei, unde iarăşi ne aşteptau tot felul de bunătăţi, însă ne era imposibil să mai gustăm ceva. Când plecarăm se făcuse noapte; un drum lung, foarte lung în întuneric sub stele; era o noapte dulce şi blajină, plină de încântare. Maşina noastră mergea, mergea, mergea… Ajunserăm în sfârşit la Iaşi la miezul nopţii.
Dăm şi pentru aceste rânduri regale lămuririle necesare pentru identificarea şi localizarea celor cuprinse în ele:
Timp de o oră şi jumătate după sosirea în oraş, Regina Maria a vizitat cât mai multe spitale. În adevăr Piatra-Neamţ, oraş frumos de munte, cu aer întăritor, – aşezat la câteva zeci de km depărtare de vechea graniţă, – avea multe spitale, întrucât aici se concentrau răniţii şi mai apoi bolnavii de boli molipsitoare. După informaţiunile căpătate dela d-na Burbea şi dela avocatul Ică Grigoriu şi Carol Rorlic, foşti cercetaşi sanitari în vremea războiului, erau în Piatra următoarele spitale mai însemnate: spitalul Crucii Roşii în localul liceului de băieţi, spitalul rusesc în localul şcolii profesionale de fete, apoi alte spitale în casele internatului de băieţi, în str. V. A. Ureche, în şcoala evreească, în azilul de bătrâni, în spitalul de izolare şi în cel judeţean, în prefectura veche, în şcoala Nr. 2 şi 3 de băieţi, în şcoala Elena Doamna depe terenul spitalului nou etc… Marele spital de contagioşi – după cum ne spune dl. avocat Ioaniu, fost prefect pe atunci – era în cazarma regimentului 15. D-sa a înfiinţat acel spital acolo fiind în afara oraşului şi având linia ferată chiar pe lângă poartă. Spre a evita contactul cu oraşul, chiar şi morţii erau înmormântaţi tot în afară de oraş – în cimitirul din satul Vânători.
Despre sanatoriul „În Carpaţi”, despre căsuţa d-nei Soutzo şi despre casa ofiţerilor francezi, am dat lămuriri mai sus. Masa a fost servită sub nucii bătrâni ce se văd şi azi „Peste Vale” lângă conacul Costinescu.
Vizita la d-na Bogdan, în afară de oraş, e la conacul moşierului Leon Bogdan din comuna Dobreni, mare agricultor, care stăpânea şi moşia Budeştii-Ghicăi, după mama sa Ana, o Ghiculeasă. Acesta era un pasionat crescător de cai şi un mare om politic – fost deputat în 1905, fost prefect în 1911-13 şi – senator în 1914, după cum ne spune d-1 O. Hogea. D-na Bogdan era fiica marelui Kogălniceanu. Era o femeie foarte energică şi deosebit de inteligentă. A avut un însemnat rol politic în acest judeţ, datorită legăturilor cu marii oameni ai vremii. Conacul său dela Dobreni a servit, în vremea războiului, ca loc de refugiu şi de largă ospitalitate pentru mulţi oameni al ţării.
Vizita regală se prelungeşte în aceeaşi zi şi la conacul Prinţului Caragea din Grumăzeştii Neamţului, unde nora acestuia – o fiică a lui Gh. Cantacuzino, fost prim ministru al ţării, îngrijea de un spital din acea localitate. E vorba de d-na Ecaterina C. Caradja. Socrul său este Prinţul Aristide Caradja, un bătrân azi de aproape 80 de ani, care este socotit drept o somitate în cunoaşterea fluturilor şi a vieţii lor, după cum a spus la radio şi dl. prof. universitar I. Simionescu. Savantul acesta are la Grumăzeşti cea mai renumită colecţie de fluturi, pentru care i s’a oferit multe milioane. Informaţiile despre această familie mi le-a dat bucuros d-1 avocat V. C. Şoarec.
Constantin TURCU
(N.R. – Text preluat din Revista Apostolul, Anul IV, Nr. 7-9, iulie-septembrie 1938. La transcriere, am păstrat ortografia originală şi cuvintele vechi, pentru parfumul lor autentic. Am renunţat însă, mai peste tot, la vocala „u” final, deranjantă pentru urechea cititorului contemporan. Date despre prof. Constantin Turcu găsiţi în APOSTOLUL nr. 208)