Aşa cum menţionam în numărul trecut al revistei, prima ediţie a Premiilor Revistei Apostolul ar fi trebuit să aibă loc în urmă cu doi ani, în luna martie, cu prilejul aniversării a 80 de ani de la apariţia revistei şi a 15 ani de la editarea seriei noi. N-a fost să fie. Dar anul acesta, prin efortul comun al Sindicatului din Învăţământ şi al Asociaţiei Învăţătorilor s-a hotărât: Premiile Revistei Apostolul se vor acorda anual, pe 30 iunie, cu prilejul Zilei Învăţătorului.
Aceasta înseamnă – repet – nu doar că Sindicatul din Învăţământ Neamţ recunoaşte această sărbătoare a Asociaţiei Învăţătorilor, ci şi că i se şi alătură, încercându-se astfel ca împreună să dea un plus de importanţă şi solemnitate evenimentului – Ziua Învăţătorului, sărbătoare tradiţională a dascălilor, fiind pe cale de a fi minimalizată prin instituirea unor surogate europene numite Ziua Educatorului şi Ziua Educaţiei. Sunt acestea, zic eu, producte ale unor minţi aflate mereu în treabă, cu speranţa de a rămâne cumva în istoria reformării învăţământului nostru – aflatul în treabă la români fiind altminteri principala noastră îndeletnicire naţională.
Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc eu – sunt lucruri îndeobşte cunoscute care ne plictisesc şi ne enervează deja – ci despre una din amintirile mele cele mai puternice. E vorba despre o fotografie făcută la mare, în urmă cu vreo jumătate de secol, pe plaja de la Eforie Sud, cred. Fotografia reprezintă – printre zecile de persoane în costume de baie – un tip, hai să zicem un domn – intrat în mare până la genunchi, cu pantalonii suflecaţi, cu vestă, costum sobru şi cravată. Are pălăria pe cap şi zâmbeşte blajin către aparatul unui fotograf ambulant, care nu s-a putut abţine să nu imortalizeze imaginea. Domnul este învăţător, se numeşte Mihai Zaharia, şi este tatăl meu. Şi vede marea pentru prima dată în viaţă, în pragul pensiei, după patruzeci de ani de catedră.
Alte imagini şterse din copilărie mi-l reamintesc pe tata, mereu cu cravată, mereu cu pălărie – chiar dacă doar ieşea pe uliţă sau pleca la şcoală. Şi cu cravată, mereu cu cravată. La fântână, la poartă, la dat mâncare la găini… Cravata şi servieta de piele, plină mereu cu cele mai neaşteptate lucruri făceau parte, acum îmi dau seama, din personajul său de învăţător de ţară.
Inspirând un respect nedisimulat, pe vremea aceea învăţătorul era o autoritate morală şi intelectuală, era un reper, mai ales când era de-al satului. Le învăţase oamenilor copiii carte bine, îşi plătea la timp laptele şi barabulele cumpărate de la săteni, nu intra la crâşmă decât la nevoie, şi nimeni nu-l văzuse niciodată beat.
Îmi amintesc însă clar atmosfera din cancelaria şcolii, cea de la cercurile pedagogice, vizitele prieteneşti făcute în sat sau în afara lui. Erau vremuri grele în care cadrele didactice trebuiau să facă de toate: de la alfabetizare la scris lozinci pe garduri, de la cercuri de citit la arie, la înscrierile în întovărăşire sau colectivizare şi am dormit multă vreme sub masa din cancelarie unde aveau loc interminabile şedinţe.
Dincolo de toate acestea, viaţa şi activitatea tuturor învăţătorilor, fără să fie idilică, era totuşi apreciată şi respectată. Şi nu doar la ţară, ci şi la oraş. A fi învăţător, profesor, nu era un lucru de ici – de acolo. Dascălii erau nu doar învăţătorii ci şi reperele, sfătuitorii comunităţii; autoritatea lor nu era dată doar de ştiinţa de carte ci şi de ţinuta lor patriotică şi morală. Şi mai aveau cu toţii sentimentul de demnitate al profesiei, de apartenenţă la o castă privilegiată – cea a luminătorilor neamului. A fost o condiţie pe care au apărat-o cu stiloul, de la catedră sau cu puşca pe front, după caz. Citiţi prima serie a colecţiei revistei Apostolul (perioada 1934-1943) aflată la „G.T. Kirileanu” şi veţi vedea că sentimentele despre care vorbesc erau reale; mândria şi responsabilitatea de a fi dascăl nefiind doar vorbe în vânt.
Astăzi o bună parte din cuvintele de mai sus aproape au ieşit din vocabular, sentimentele de care vorbeam sunt mai firave, iar vremea, sau poate vremurile, sau poate rutina şi nepăsarea noastră au alterat serios imaginea şi statutul cadrelor didactice. Nu ştiu ce e de făcut pentru a schimba lucrurile. Dar dincolo de imbecilitatea politicienilor care produc maculatură în fiecare zi (genunea pre genune o cheamă), cred că e treaba fiecăruia dintre noi să schimbe aceste lucruri. Premiile Revistei Apostolul sunt un prim pas pe drumul recondiţionării imaginii de mai sus. De fapt, acesta este sensul major pe care ne-am dori să-l aibă. Altminteri, nota comună a premiilor noastre este doar aceea că ele nu se decernează pentru activitatea de la catedră, ci încearcă să sesizeze şi să puncteze performanţa şi pasiunea dincolo de sala de clasă.
Cele cinci premii decernate în această ediţie princeps vizează activitatea literară, plastică, muzicală, sportivă, de cercetare şi valorificare a spiritualităţii nemţene. Credem că la ediţiile viitoare domeniile se vor diversifica şi nuanţa, adăugând tuşele necesare unei noi imagini a omului de la catedră şi a locului său în prezentul românesc. Dacă vor mai exista ediţii viitoare…
Mircea ZAHARIA