1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI: Lupta pentru identitate: Congresul Învăţătorilor Moldoveni (25-28 mai 1917)

Românism versus moldovenism

 

apostolul nou

În contextul evenimentelor din 1905 apare un curent cu manifestare de naţionalism local, rival celui de sorginte panromânesc. Este vorba de o formă de „moldovenenism” basarabean, organizat în jurul ziarului „Moldoveanul”, care se considera un „săptămânal naţional independent” şi care reunea reprezentanţii unui naţionalism basarabean mai moderat.

Liderul acestui curent şi redactorul ziarului, Gheorghe Madan, pleda pentru redeşteptarea naţională şi emanciparea provinciei, dar nu punea la îndoială legitimitatea autorităţii ţariste. Susţinut de nobilimea loială în general regimului de la St. Peters­burg, ziarul a existat din ianuarie 1907 până în octombrie 1908, ideile sale devenind o provocare importantă pentru naţionaliştii români. Durata de existenţă a ziarului, cât şi politica tolerantă a autorităţilor ţariste faţă de această publicaţie, arată susţinerea sa directă de către A. Kharuzin, guvernatorul Basarabiei, care dorea astfel înfrânarea şi dezbinarea populaţiei majoritare româneşti asupra problemelor de identitate şi loialitate faţă de ţarism. Într-o scrisoare secretă, expediată de Kharuzin preşedintelui Consiliului de Miniştri, Piotr Stolâpin, se arată că „ziarele editate în limba moldovenească, în special unul din ele, „Basarabia”, sunt publicate pe banii unor cetăţeni români, locuitori ai României ce urmăresc scopuri româneşti-iredentiste şi reprezintă un pericol deosebit”. Prin urmare guvernatorul sugera că „unica modalitate raţională de luptă cu răul inevitabil constă în editarea unui organ de presă pentru popor în limba moldovenească, pe banii guvernului”.

 

Secolul de dominaţie ţaristă a lăsat moştenire trei probleme importante în Basarabia, unele cu proiecţie de durată, chiar şi asupra contextului actual al R. Moldova.

Prima era nivelul ridicat de analfabetizare a românilor din Basarabia. La sfârşitul epocii ţariste doar 10,5 % dintre bărbaţi şi 1,7 % dintre femei erau ştiutori de carte, ei fiind pe penultimul loc în faţa romilor.

Cea de-a doua a fost interzicerea constantă a culturii naţionale şi rusificarea. În 1897, în administraţia Basarabiei românii basarabeni deţineau doar 11,2% din funcţii, dintre care în judecătorii – 7,6 %; în armată – 5,8 %; în învăţământ – 18,3 %; finanţe – 11,8%; comerţ şi industrie – 15,5%; agricultură – 15,5%; ştiinţă, literatură şi artă – 16,8 %; medicină – 17,2 %. În cele din urmă, atestăm o aderenţă a majorităţii româneşti faţă de „moldovenism”, uneori exprimată într-o formă de regionalism, din ataşament faţă de ceea ce se simţea până la 1812, alteori cultivată intenţionat de regimul ţarist, cum a fost cazul lui Gh. Madan şi a ziarului „Moldovanul”.

Prin urmare este explicabil faptul că imediat după revoluţia din februarie 1917, pe lângă revendicările politice, agrare, administrative, bisericeşti, din justiţie sau armată, printre primele au fost cerinţele pentru şcoala naţională. Dacă în privinţa celorlalte aspecte existau mai multe puncte de vedere, uneori conflictuale, atunci asupra necesităţii de a avea o şcoală în limba română atestăm o convergenţă a majorităţii forţelor politice. Iniţiativa acestei transformări culturale şi educaţionale a venit din partea Partidului Naţional Moldovenesc, preşedintele formaţiunii Paul Gore, în acelaşi timp deputat al zemstvei, ridicând problema şcolilor moldoveneşti în Basarabia la şedinţele acestei instituţii de guvernare locală. Fără rezistenţă a reuşit să impună convocarea Congresului Învăţătorilor Moldoveni, alocarea banilor pentru organizarea cursurilor de pregătire a învăţătorilor moldoveni şi instituirea unui comitet pentru şcolile moldoveneşti.

Până la convocarea congresului general al învăţătorilor au fost organizate congresul învăţătorilor din Chişinău (10 aprilie 1917) şi Bălţi (7 mai 1917), unde pot fi atestate primele tendinţe ale emancipării culturale ale moldovenilor şi confruntări cu adversarii acestei emancipări. Unul din liderii Partidului Moldovenesc, Pan Halippa, a atacat virulent învăţământul ca instrument de rusificare, care a făcut din „uciteli-muciteli” (din învăţător – torţionar) al copiilor moldoveni, declarând că „această ţară (Basarabia – n.a) este sătulă să hrănească diferiţi arhirei, directori de învăţământ şi învăţători ruşi”. La rândul său, Vladimir Herţa expunea platforma Partidului Moldovenesc, în care cerea „şcoală moldovenească, autonomie şi cultură pentru moldoveni”. Au luat cuvântul A. Şmidt (din partea Zemstvei), Mimi (comisarul guvernului provizoriu), Sâromeatnikov, Krâlov, Cristi, care susţineau autodeterminarea naţională a Basarabiei, dar în legătură cu Rusia şi existenţa şcolilor moldoveneşti, dar cu limba rusă obligatorie. Unul din vorbitori, Stepanov, fără a fi contra culturii şi autonomiei moldovenilor, cerea să se facă o trecere treptată, „evitând contrabanda din România”. A fost constituit un comitet de organizare (condus de Şmidt), care a decis la 30 aprilie convocarea Congresului Învăţătorilor Moldoveni pentru data de 25-28 mai 1917. La congres erau admişi învăţători, preoţi, dar şi ţărani, câte unul din voloste. În total la lucrările congresului au participat circa 350 de persoane.

În şedinţa de deschidere, Paul Gore, preşedintele Partidului Moldovenesc, salută congresul prin cuvintele: „Fraţi români, viitori luminători ai neamului nostru!”. Această adresare a derutat audienţa, învăţătorii neînţelegând, mai exact temându-se să nu fie învinuiţi de „separatism” şi legături cu România, au început a striga că sunt moldoveni. P. Gore i-a lămurit că moldovenii sunt o ramură din nea­mul românesc, fapt asupra căruia va stărui şi poetul-preot Alexie Mateevici, care în luarea sa de cuvânt a spus: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”. Poetul va mai avea o intervenţie în sesiunea a II-a, unde a declarat că „n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”, cu un îndemn către prezenţi să contribuie pentru ca „să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!”.

Congresul s-a desfăşurat în sesiuni, fiecare dintre ele asupra unei tematici concrete. Primele au avut în vedere structura învăţământului, în acest sens congresul adoptând decizia ca elevii „să meargă la şcoală de la 7 ani, iar şcolile începătoare să fie reformate astfel încât ca dintr-o şcoală să se poată trece în alta de treaptă mai înaltă”. Ca rezultat al intervenţiilor lui Şt. Ciobanu s-a decis că „în gimnaziile moldoveneşti care se vor deschide la toamnă, toate obiectivele se vor preda în clasele întâi în limba moldovenească, iar în clasele celelalte limba şi literatura românească va fi îndatoritoare pentru elevii moldoveni şi facultativă pentru cei de altă naţionalitate”. În şcoala duhovnicească şi seminarul preoţesc învăţământul se va face în limba moldovenească începând cu clasa I-a.

Şedinţa a IV-a s-a ţinut în sala mare a zemstvei guberniale şi a fost condusă de Arhimandritul Gurie Grosu, care propunea câteva rezoluţii adoptate de către congres, printre care „religia este un obiect de învăţământ obligator pentru toţi moldovenii din şcolile de toate treptele. Limba de predare a acestui învăţământ să fie limba moldovenească”.

Au fost şi vorbitori cu puncte de vedere diferite, învăţătorul Dimitriu, spre exemplu, sfătuia „să nu se cadă pe undiţa partidului naţional, căci acesta vrea autonomie, iar subt autonomie moldovenească se înţelege unirea cu România”.

Unul din aspectele cele mai dezbătute a fost cel legat de problema alfabetului, mai mulţi învăţători manifestând rezistenţă şi chiar împotrivire faţă de alfabetul latin. Doar să ne imaginăm, după prezentarea lui I. Buzdugan asupra chestiunii alfabetului, la discuţie au luat parte circa treizeci de vorbitori. În cele din urmă congresul a primit rezoluţia ca în şcoala moldovenească să se introducă alfabetul latin „care va fi întrebuinţat în cărţile didactice cât şi în scris”.

Congresul a mai discutat problema cărţilor din şcoală, a conducerii învăţământului moldovenesc; a deschiderii şcolilor moldoveneşti peste Nistru; înfiinţarea cursurilor de instruire pentru învăţători; editarea unui ziar pedagogic; înfiinţarea bibliotecilor în limba română; a grădiniţelor de copii, iar limba prin care se va desfăşura învăţământul să fie cea moldovenească.

La cea de-a VII-a Şedinţă (ultima), învăţătorul Gromov a pus problema minorităţilor din Basarabia. Luând act de multiplele interpelări, congresul a decis că „moldovenii vor respecta drepturile naţionale ale minorităţilor având încredere că aceste drepturi sunt respectate faţă de alţi moldoveni acolo unde ei sunt în minoritate”. Congresul nu a putut evita tenta politică, votând printre multiplele rezoluţii şi cea privind autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, „dorinţele de interes politic şi şcolar urmând a fi aduse la cunoştinţă stăpânirii vremelnice a Guvernului Provizoriu de la Petersburg printr-o telegramă”.

Ca urmare a acestor decizii, la 6-9 iunie 1917 adunarea zemstvei guberniale a votat 55 mii ruble pentru cursurile de instruire a învăţătorilor moldoveni, care urmau a fi deschise la 17 iunie. Pentru aceste cursuri, la care vor lua parte peste 200 învăţători, au fost angajaţi conferenţiari şi dintre românii transilvăneni şi bucovineni refugiaţi în Basarabia. Începând cu 15 octombrie se deschid noi cursuri pentru învăţătorii moldoveni la Chişinău (220 persoane), Bălţi (110 persoane) şi Soroca (100 persoane).

Ofensiva culturală a elitelor naţionale româneşti a determinat o profundă schimbare a contextului politic şi cultural în Basarabia către toamna anului 1917, şcoala şi învăţătorii devenind susţinătorii şi agenţii principali ai acestei transformări. (N. R. Text preluat de pe blogul Centenarului 1918-2018)

Octavian TÂCU