PERSONAJE:
Gheorghe Panu (1848-1910).
Pe scurt: avocat, om politic, ziarist, orator, scriitor memorialist (vezi Amintiri de la Junimea…).
Mai nuanţat. Ca ziarist: după vreo 20 de ani de junimism maiorescian, fondează un ziar de simpatie liberală Lupta (1884), care în doar un an devine super-anti-liberal; publicând un mult prea jignitor articol pe seama lui Carol I, e nevoit să fugă pentru un timp din ţară (la Paris), spre a se sustrage condamnării (doi ani de închisoare); revenit curând spre ţară (fiind ales ca deputat de Iaşi în contumacie!), e arestat la graniţă (în zona Burdujeni-Iţcani) şi stă vreo zece zile în arest la Piatra-Neamţ, de unde-i izbăvit prin graţie regală; 1901- a fondat, a scris şi a condus (până la moarte) polemica revistă Săptămâna.
Ca om politic: deputat liberal (1884); ctitor al unei noi formaţiuni: Partidul Democrat Radical (1888), ce-l propulsează (cu emoţii şi sprijin junimist) senator de Iaşi, apoi şi de Galaţi (oraşul său natal); prin fuziunea din 1897 cu Partidul Conservator (condus de Lascăr Catargiu), P.D.R. dispare, iar Gh. Panu îşi reorientează „viziunile”, astfel că radicalul luptător republican, ajunge să considere mai bună „o monarhie cu vot universal, decât o republică cu vot restrâns”!
Simion Pauker (cca.1870-194?)
Ca tânăr publicist, pare să se fi întâlnit în paginile unor publicaţii cu Caragiale şi Coşbuc. Apoi (1910-1923) îşi va urma chemarea inimii ca fondator, proprietar şi director al cotidianului Argus (întâi: ziar comercial, iar din 1918: organ zilnic al comerţului, industriei şi finanţei). Îl regăsim în apogeul carierei nu doar ca preşedinte al Asociaţiei generale a Presei Române, ci mai cu seamă ca secretar general de redacţie şi co-proprietar (alături de fratele Emil) al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa.
S. Pauker era orientat politic centru-stânga, dar fiul său (Marcel) va luneca de tot în stânga, ajungând îndată în P.C.R. (1921) şi în al său Birou Politic (1922). Tot pe atunci, Marcel P. „s-a solidarizat” cu Hannah Rabinsohn (devenită astfel Ana Pauker), dar lupta lor comună sub steaua din Kremlin l-a dus, până la urmă, tot lângă Moscova, în faţa unui pluton de execuţie aflat în solda marelui „Tătuc” (1937). Vajnica soţie i-a supravieţuit (politic până în’52 şi biologic până-n’60), având înaltă misiune de partid: „Ana, Luca şi cu Dej / au băgat spaima-n burgheji!”.
*
LOCUL ŞI DATA EVOCĂRII:
Ziarul Dimineaţa, Bucureşti, 7 noiembrie 1930, p. 3.
Un supratitlu, pe-o pagină întreagă: În memoria lui George Panu. Articolul de fond, cu precizarea: Se împlinesc azi [de fapt, pe 6 nov.] 20 de ani de la moartea lui George Panu, unul dintre primii mari polemişti pe care i-a avut presa cotidiană românească dinainte de război.
Central, pe trei din cele şapte coloane, aflăm şi evocarea Panu intim. Amintiri de S. Pauker, din care reproducem (selectând), în cele ce urmează. Nu înainte însă de a vă aminti că, la rândul său, un fost primar de Piatra-Neamţ (Dimitrie Hogea), publicase într-un ziar local, în acelaşi noiembrie 1930, „câteva date şi fapte din viaţa şi activitatea marelui dispărut”, promiţând o revenire mai pe larg „asupra legăturilor pe care G. Panu le-a avut cu oraşul şi judeţul nostru”.
O va face în toamna lui 1931, prin broşura George Panu la Durău. Câteva note şi amintiri (Piatra-Neamţ, Imprimeria Judeţului Neamţ, 49 p.).
*
Şi-acum, să-l urmărim în amintiri pe S. Pauker şi în parantezele pătrate – marcăm omisiunile din text şi propriile observaţii…
Uriaşului acestuia al gândirii i-a plăcut foarte mult natura şi-şi găsea suprema mulţumire sufletească în viaţa de la ţară. […] Firea aceasta ciudată, nervoasă, neastâmpărată, nu se simţea mulţumită şi la largul ei în viaţa orăşenească; dimpotrivă, îi plăcea izolarea aproape sălbatecă […]
În cei din urmă douăzeci de ani ai lui, Panu îşi alesese ca adăpost de vară micul şi izolatul schit al Durăului.
Ieşind din Piatra-Neamţ, urmezi drumul fermecător pe splendida şosea care pare că se joacă cu Bistriţa, lăsând-o când în dreapta, când în stânga şi tăind-o cu nenumărate poduri, pe sub care cârmacii voinici şi îndemânateci strecoară frumuşel plutele încărcate cu lemnării bogate; de o parte şi de alta pierzi în urmă şi ţi se deschid înainte păduri seculare cari încoronează această răpitoare regiune a Carpaţilor.
După ce ai lăsat în dreapta mănăstirile Bistriţa şi Bisericani, ai zărit turlele Pângăraţilor, intri în bogatul Tarcău, treci prin şi mai bogatul Bicaz cu numeroasele lui herăstrae şferăstrae/joagăre de apăţ, apoi, după Buhalniţa, dai de vestul domeniu al Hangului, de unde, după o jumătate de oră, ajungi la Răpciuni, fermecat de splendoarea acestui drum. Ai făcut vreo cincizeci de kilometri.
*
Cu prilejul unor excursiuni făcute prin acele locuri în tovărăşia unor prieteni, Panu se fixase în satul Răpciuni. Dar cadrul priveliştii de aici încă nu mulţumea îndeajuns ochiul lui scrutător.
Tot bătătorind drumurile, el se abătu la stânga şoselei, pe nişte piepturi de dealuri care se ţin lanţ, paralel cu puţin îndepărtata Bistricioara. Pe luminişul din mijlocul unor codri seculari şi chiar în poalele stâncosului Ceahlău, care se ridică acolo aproape perpendicular, Panu dădu de schitul Durău. E o biserică făcută la început din lemn de către nişte sihaştri, apoi, pe la începutul veacului trecut, zidită în piatră. Prin curte, câteva căsuţe de-ale călugărilor mai cuprinşi şi câteva bordeie pentru cei în desăvârşită lipsă. Captivat de fermecătoarea poziţiune şi de ideala linişte şi izolare ce domnea în acest loc, Panu îşi avu aici, timp de aproape douăzeci de ani, reşedinţa sa de vară, unde, în curând, liniştitul şi aproape necunoscutul schit deveni locul de pelerinaj al numeroşilor prieteni ai „şefului” (grupării radicale). Puţinii călugări care se aflau acolo şi cari trăiseră până la stabilirea lui Panu într-o quasi-sălbăticie, încep să simtă prezenţa acestui iubitor al poporului, să găsească de lucru pe timpul verii şi ceva mai târziu, cum voi arăta, chiar în timpul iernii [fireşte, ne întrebăm măcar în paranteză: oare „de lucru” aveau a căuta monahii?]
În adevăr, principala, pot zice exclusiva preocupare a lui Panu la ţară, era gospodăria. De cum venea, pe la începutul lui iunie, la Durău, avea grijă să-şi organizeze serviciul de alimentare: un călugăr, căruia îi cumpărase un cal şi o căruţă, avea însărcinarea să plece de cu seară la Hangu – distanţă de aproape un ceas –, de unde se întorcea dis-de-dimineaţă cu alimentele şi cu corespondenţa; un alt călugăr avea grija unei vaci pentru lapte. Între orele 5 şi 6 dimineaţa, Panu se scula, îşi făcea singur ceaiul şi, după ce-şi arunca o privire foarte sumară asupra ziarelor din Bucureşti, cum şi asupra lui „Le Temps” pornea nervos [probabil: hotărât, vioi] în întâmpinarea călugărului care se întorcea cu proviziunile, asista la descărcarea lor, le cerceta cu de-amănuntul, apoi chema pe bucătar şi prescria ce şi cum să gătească pentru aceeaşi zi.
Odată meniu-ul stabilit, urmau dispoziţiunile pentru felul vinurilor şi numărul tacâmurilor. Cheia pivniţei era de obicei încredinţată unuia de-ai casei sau vreunui musafir intim invitat acolo de Panu.
Dejunul se servea întotdeauna la 10 dimineaţa; vai de chelar şdeţinătorul cheilor de la cămară şi pivniţăţ, dacă cu o oră mai înainte nu era vinul scos şi pus la gheaţă; el nu era mai cruţat în ocară decât bucătarul care, întrebat la orele 10 fără un sfert, dacă e gata, ar fi îndrăznit să răspundă şovăielnic!… Nu o dată am fost şi eu pedepsit pentru că am dispus să se aducă la masă o sticlă cu vin roşu şi două cu vin alb, adică tocmai invers după cum îmi ceruse. Mi-a luat cheile pivniţei, mi-a spus că nu sunt bun de nimic, m-a silit să beau la masă vin alb, fiindcă ştia că preferam pe cel roşu şi, în tot timpul mesei, eram obiectul glumelor atât de plăcute ale şefului pe tema că greşala mea s-ar fi datorind faptului că… aş fi întârziat prea mult în pivniţă!…
După dejun [care dura cam două ore], puţină odihnă, apoi foarte adesea organiza câte o excursiune călare prin împrejurimi până spre vârfurile Ceahlăului.
*
Îmi aduc aminte de una cu oarecari peripeţii. Înainte de a porni, fiecare dintre excursionişti primirăm din partea lui Panu câte o însărcinare. Călugării sau ţăranii plecaseră înainte cu caii încărcaţi cu de-ale mâncării şi băuturii, cu tacâmuri şi cu vasele pentru gătit; apoi veneau Panu, familia, părintele Theophan, stareţul schitului, şi cu mine.
În momentul plecării, Panu îmi zise: „Ţie îţi dau chibriturile, ca să avem cu ce aprinde focul”. Bag chibriturile în buzunar. Abia cavalcada se puse în mişcare, că duduia Titina Panu [prima fiică, din cei 5 copii] – azi d-na Hruber – îmi observă că ar fi mai prudent să-mi pun un palton mai gros. O ascult, trimit să-mi schimbe haina, lăsând acasă pe aceea în care tocmai băgasem chibriturile. După câteva ore de drum în urcuş foarte obositor, ajunserăm la locul predilect al lui Panu şi poposim. Ţăranii scoaseră merindele, iar mie şeful îmi strigă: „Pauker, adă chibriturile!”… La auzul acestor cuvinte înlemnisem deodată şi „şeful”, privindu-mă, îmi ghicise accidentul. Vă puteţi închipui furia de care dânsul fu cuprins, privirea cu care mă străpunse, iritaţia ce se desena pe faţa lui nervoasă, şi… ce cap [probabil: chip] făcui eu!
Văzându-mă cum rămăsesem mut şi zăpăcit, fără să mă mişc, aceasta îl enervă şi mai mult şi, cu pumnii încleştaţi, bătând din picior, îmi strigă deodată, extrem de furios: „Să pleci îndată înapoi şi să-mi aduci chibriturile!”… A fost… tocmai un moment de destindere şi, fireşte, toată lumea abia şi-a stăpânit râsul!… Într-acestea, prin desagii ţăranilor se găsi din întâmplare nişte chibrituri şi fui salvat. Mulţi ani apoi nu mi-a iertat această inadvertenţă şi refuză absolut să-mi dea vreo însărcinare când se mai întâmpla să fac parte cu dânsul din vreo excursiune.
*
Cele de mai multe ori, în timpul dintre dejun şi masă [aceasta – pe la 6 seara, durând tot două ore], Panu făcea mici plimbări prin prejma schitului, vizita pe călugări şi se delecta în lungi convorbiri cu dânşii, cercetându-i asupra originii şi trecutului lor, asupra mijloacelor lor de trai etc.; apoi ore întregi se lăsa în lungi observaţii asupra vieţii animalelor şi a păsărilor.
Unul dintre călugării de acolo, pe atunci tânăr şi voinic, ager şi deştept, sprinten în mişcări, părintele Theophan, reuşi să captiveze cu desăvârşire pe Panu. Când stareţul schitului [Serafim] muri, Panu stărui şi obţinu ca acest loc să fie dat lui Theophan.
În curând, schitul fu declarat mănăstire, călugării, care până atunci trăiau numai din cerşit [citeşte: din agoniseala lor şi din milostenie], fură trecuţi cu câte o mică sumă anuală în bugetul cultelor, părintele Theophan se văzu ridicat la rangul de arhiereu, Casa Bisericii acordă creditele necesare pentru repararea radicală şi zugrăvirea din nou a bisericii [pictura: N. Tonitza şi ucenicii săi, între care şi părintele Varahil Moraru]. Arhondaricul deveni neîncăpător pentru excursioniştii cari poposeau câte o zi sau două pe aici, înainte de a urca Ceahlăul sau a trece munţii în Transilvania.
Acest lucru îl supăra, îl irita pe Panu. Fire ciudată, dornică de a trăi cât mai izolat şi numai în cercul intim plăcut lui, el se complăcea parcă în ideea că schitul îi aparţinea exclusiv şi privea cu supărare şi enervare pe vizitatorii şi excursioniştii care îl „importunau” cu prezenţa lor.
– Trebuie să sfârşesc cu „scandalul” ista, îmi zise el într-o zi; am să-i găsesc eu leac. Auzi, să nu pot sta liniştit nici aici!… O să vezi tu ce o să fac la anul…
Şi am văzut.
*
[…] Făcând intervenţii pe lângă Casa Bisericilor şi pe lângă proprietarul Hangului, Panu obţinu învoirea de a-şi clădi o casă dincolo de zidul mănăstirii. Astfel el reuşi să rămână în mijlocul poziţiunilor pitoreşti atât de dragi lui şi unde se obişnuise de un şir de ani, iar pe de altă parte să se izoleze şi să trăiască, cu ai lui şi numai cu ai lui, în acea singurătate şi linişte pe care o adora şi în care el găsea farmecul vieţii.
Ce a făcut Panu pe terenul ales dincolo de mănăstire era vrednic de văzut: o casă ţărănească adorabilă, cu un cerdac mare, de unde se deschide larg priveliştea măreaţă spre lanţul Carpaţilor. Apoi atenanse potrivite, şoproane, magazii, grajduri, coteţe de păsări, pivniţă, gheţărie etc., etc. Văzând toate acestea, te întrebai cu uimire: de unde atâta simţ practic la acest om care, în viaţa-i de toate zilele, s-a arătat atât de stângaci în chestiile materiale.
Cu câtă plăcere mă plimba el ca să-mi arate acea frumoasă gospodărie, cu câtă mulţumire urmărea seara, din grădina casei, cum se întorceau vitele de la munte, câtă grijă arăta să se cosească din timp şi se interesa câte căpiţe au ieşit din cele câteva pogoane de loc ce închiriase de la arendaşul Hangului.
– Vezi tu, Pauker, îmi zise Panu, nu sunt mulţi proprietari cari să aibă o aşa sistematică şi îngrijită gospodărie ca mine, Decât – eu am numai gospodăria şi-mi lipseşte moşia!…
*
Nota noastră (potrivit şi unor detalii din broşura lui Dimitrie Hogea).
1. Celor grăbiţi să parcurgă aceste rememorări având în imagine facilităţile zilei de azi, le recalibrăm entuziasmul citând din vrednicul nostru primar: „Acum 40 de ani (1890), drumul de 9 km, ce duce de la Capu-Dealului din Răpciuni până la schitul Durău, nu se putea face cu trăsura, fiindcă mergea mai mult pe matca pârâului Schit, plină de bolovani şi cu dese mâncături de ape; iar pe cei vro 2 km, de la casa Mărioarei din gura Durăului, până la mănăstire, era numai o potecă prin pădure. Aşa că întreg drumul nu se putea străbate decât pe jos, ori călare pe cai. De aceea, rari erau turiştii cari se încumetau a-l face. Mica şosea de astăzi (1930), cu podurile şi podeţele ei, s-a făcut mai târziu, în urma nenumăratelor stăruinţi depuse de Panu.”
Cât despre baraj şi marele lac, vă lăsăm în seama propriilor amintiri…
2. La doi ani de la moartea lui G. Panu (datorată unui mocnit cancer la intestine), urmaşii direcţi neavând posibilitatea să întreţină aceste bunuri, casa şi întreaga gospodărie au fost cumpărate de Ministerul Cultelor, devenind noul arhondaric (casă de oaspeţi) al mănăstirii.
Constantin BOSTAN