Deplin firesc, revistele didactice au fost dintotdeauna şi ecoul (uneori, motorul) frământărilor şi perseverenţei atâtor generaţii de vrednici dascăli ai şcolii, devotaţi întru călăuzitoare lumină şi trudnică temeinicie. Mărturiile oricărei colecţii ale unor astfel de publicaţii sunt numeroase – la fel, cele înnobilând Fondul documentar „G.T. Kirileanu” al Bibliotecii Judeţene. Prin urmare, să răsfoim…
*
În urmă cu un veac, directorul Liceului „Mihai Viteazul” din Alba Iulia încredinţa tiparului, odată cu întâiul număr al Anuarului 1923/1924, şi gânduri/rânduri de îndemn precum acestea, rostite pentru „doamne, domni şi iubita tinerime” la sfârşit de an şcolar:
„În mitologia Nordului aspru şi posomorât există credinţa că la rădăcina Arborelui vieţii se află Izvorul înţelepciunii. Toţi câţi beau din acest izvor se fac înţelepţi. Dar Arborele vieţii e ascuns între stânci uriaşe şi jgheaburi prăpăstioase închid cărările muritorilor, care însetează după această apă vie.[…]
Această credinţă a mitologiei nordice cuprinde un adânc adevăr: adevărul că la înţelepciunea vieţii se poate ajunge numai cu multe suferinţe şi jertfe. Trebuie muncă multă şi obositoare, luptă grea şi înteţită, ca să poţi ajunge la Izvorul înţelepciunii, care nu-i altceva decât adevărata cultură, lumina sufletului, spre care însetează omenirea”.
Desigur, pentru toţi urechiştii scriitori de „proiecte” şi mândrii posesori de diplome-fake şi doctorate-paste, mesajul e mult prea patetic şi total anacronic în zilele noastre, când reala trăire/simţire a „materiei vii” din şcoli (dascăli, elevi şi – dincolo de gard – părinţii) nu prea contează. Nici cei din „Nordul aspru şi posomorât” şi nici mulţimile carpato-danubiano-pontice de ostenitori întru devenire nu visau însă la binefaceri precum mediul on-line, telefonul mobil, tableta şi toate celelalte facilităţi (cu mai mulţi ori mai puţini G), care multora le pot oferi, zi de zi şi ceas de ceas (chiar din fragedă pruncie!), infailibila şansă/suficienţă de a deveni analfabeţi funcţionali, cu veleităţi de atotştiutori.
*
Dar, cum cei care ante nos fuerunt pare că în materie de şcoală şi învăţare „ştiau doar una şi bună”, iată că şi directorul din 1928 al Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu vrea să ne dea frisoane în Anuarul distinsei instituţii andreiene, ce dăinuia sub acest nume de 75 de ani:
„A învăţa numai în vederea obţinerii unui numit loc în ordinea de merit sau a unei note bune, ori a învăţa numai în vederea obţinerii unui certificat sau în vederea trecerii unui examen ce vă aşteaptă ca o ameninţare la finele anilor de studii, dincolo de care se deschid porţile unei anumite situaţii sociale, este o muncă lipsită de valoare etică, lipsită de cei doi factori care dau nobleţe muncii: dragostea de muncă şi conştiinţa datoriei de a munci.
Acest fel de învăţătură înseamnă a strânge la un loc cele mai disparate lucruri, care nu se pot coordona, nu se pot închega într-un întreg şi care nu servesc la altceva, decât a arăta la nevoie că posezi cutare ori cutare lucru, dar care este tot atât de străin fiinţei tale ca şi înainte de a-l poseda. Atare cunoştinţe, nefrământate în sufletul tău, neordonate, neînchegate şi neasimilate nu au nici o valoare”.
*
Să nu ne îngrijorăm însă prea mult!… Însemnele contemporaneităţii tarelor noastre chiar şi cu cele de acum un veac sunt tot atât de lesne de găsit. Cităm din Gândul nostru, articolul-program al unei alte publicaţii – bucureştene de această dată –, ce îşi lansa întâiul număr la început de an 1916 (Educaţia. Revistă pentru şcoală şi familie):
„Ne aflăm la o cotitură pronunţată a vieţii noastre sociale – am pierdut parcă drumul vechi din vedere şi nu zărim mai nimic înainte. Datori suntem să luptăm şi să ne croim cărarea dreaptă, spre a putea ajunge acolo unde sunt chemate popoarele alese. […] Astăzi, conducătorii de sus şi până jos şi educatorii de toate categoriile sunt în genere lipsiţi de acea autoritate morală, bazată pe dreptate, sinceritate, pe îndeplinirea conştiincioasă şi însufleţită a propriilor datorii; bazată pe superioritatea nediscutabilă a celor chemaţi să comunice – dar mai întâi să posede – focul sacru al activităţii înţelepte şi spornice.
Să nu ne lăsăm copleşiţi însă de această criză moral-socială, căci de la sforţările noastre atârnă ca ea să fie cu totul trecătoare.”
Nu de prisos pare şi reproducerea acestor rânduri, semnate în acelaşi prim număr de universitarul Ion Simionescu, ilustru pedagog şi geolog, membru al Academiei Române:
„Împrejurările prin care trecem nu trebuie să deştepte în noi numai durere şi îngrijorare; ele trebuie să răscolească în oricine întreaga energie de care dispune, spre a fi folositor ţării şi neamului. Din toate se vede că de cum e zidit şi educat individul, se resimte şi ţara. Vrem o ţară liberă? Dorim un neam puternic? Mijloace se găsesc în fiecare din noi. Ideea de sacrificiu pentru binele obştesc trebuie sădită şi îngrijită în oricine are dragostea reală de ţară. Sacrificiul şi simţul de solidaritate pot face minuni într-o ţară care trebuie să-şi caute scăparea în puterile ei proprii.”
*
Şi, dacă tot căutăm „rădăcinile răului”, liniştitoare mărturii pentru suficienţa noastră cea de toate zilele aflăm şi-n Anuarul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina anilor 1927-1930, din prelegerea unui inspector şcolar primar:
„Problema cea mare ce ni se pune pentru multă vreme, de aici înainte, este cultura poporului. După împlinirea visului istoric naţional, cuvântul «cultură» a ajuns în gura tuturor. Ca o lozincă deschide drumul spre consideraţie şi situaţii sociale: «a fi cult» [mai nou: coolt!] este titlul de nobleţe al noilor vremi. Cu chipul acesta cultura a ajuns un articol foarte cerut pe piaţa socială, pe care toţi caută să şi-l procure foarte uşor şi cât mai ieftin. De aici, atâta falsitate şi surogat. Acum primejdia e şi mai mare, falsa cultură se înfige tot mai mult…
De bine, de rău, am avut o veche cultură populară, răsărită din pământul şi firea noastră, care se chema omenie şi ne sta bine cu dânsa. Astăzi am început să o pierdem, pentru atâtea obiceiuri urâte, împrumutate de la străini, şi nimeni nu caută să pună stavilă acestui curent de stricăciune morală, culturală şi socială. […]
În toate părţile unde există o tradiţie culturală, progresul se bizuie pe munca recunoscută a trecutului. Şi e firesc să fie aşa. La noi e dimpotrivă. Fiecare proaspăt venit la o şcoală [sau minister, am adăuga noi] are pretenţiune de a zidi din nou. Ce a fost nu se ştie, deci nu există. Acea şcoală începe şi se termină cu el. Truda celor care încep de la capăt se pierde mereu pentru urmaşi…
Suntem cu multe în faza dibuirilor. Fiecare, punând mâna pe o carte străină, îşi închipuie a fi apostolul ideilor cuprinse în ea. Mai mult decât în orice domeniu, în pedagogie se poate constata acest fenomen. Toate noutăţile de aiurea sunt transportate la noi şi apărate cu îndârjire.
Rezultatul este un haos. Nimic specific poporului nostru nu se zămisleşte. Şcoala suferă mult de pe urma importurilor insuficient experimentate. Stăm pe loc, deşi amăgirile sunt pentru progres. Vina este şi a dascălilor. Munca înaintaşilor ni se pare de mic preţ. O nesocotim, pentru ca, la rândul lor, alţii s-o nesocotească pe a noastră. Nu o relevăm generaţiilor tinere, pentru ca, la rândul lor, să ne-o treacă sub tăcere pe a noastră… Firul conducător se rupe… Aşa este în totul. Celor duşi li se cântă aliluia. Gândirea lor este înmormântată odată cu creierul care a zămislit-o.” Mai cităm o dată sursa: Anuarul Şcolii Normale „Preda Buzescu”, Slatina, 1930. Vă vine să credeţi?
Constantin BOSTAN