(Continuare din numărul 286)
Materialul didactic şi instituţiile anexe ale şcolii primare erau următoarele probleme denunţate: consemnarea de la art. 35 din Legea învăţământului primar din 1939 ce preciza că „manualele şcolilor primare sunt monopol de stat, în realitate era aşa doar pentru manualele de curs elementar”. Acelaşi articol prevedea gratuitatea pentru copiii săraci. În realitate niciodată nu s-au dat cărţi suficiente copiilor săraci, iar, pe de altă parte, cele care se trimiteau gratuit ajungeau după câteva luni de la începerea şcolii. Pentru o nouă lege se propunea o prevedere precisă cu privire la împărţirea de cărţi gratuite tuturor copiilor săraci şi modalităţi prin care aceste cărţi să ajungă pe băncile copiilor la începerea cursurilor.
Căminele şcolare erau înfiinţate doar în comunele bogate, în rest se prezentau doar ca potenţial şi nimic mai mult; în niciun sat din Neamţ nu a fost înfiinţat vreun cămin şcolar corespunzător, toate aşa-zisele internate din mediul rural erau spaţii neadecvate. Legea nouă trebuia să prevadă fonduri suficiente pentru ca această instituţie să devină realitate, să nu rămână la „mila publică”, deoarece, în cele mai multe sate, nu erau mulţi cei care puteau să facă acte de caritate.
Farmaciile şcolare prevăzute a se înfiinţa, conform art. 38, nu erau funcţionale, acestea nefiind în grija medicului de circumscripţie care ar fi putut să le organizeze mult mai bine, având în vedere profesia acestuia şi relaţiile pe care le avea despre medicamente, în general. Prin urmare, legea nouă ar fi trebuit să prevadă ca farmaciile şcolare să fie administrate de medici, învăţătorului revenindu-i doar sarcina de a le împărţi bolnavilor medicamente, după instrucţiunile doctorului.
Grădina şcolară şi lotul de experienţă nu puteau fi lucrate doar de copiii, ar fi fost de ajuns o grădină şcolară de legume, bine îngrijită. Dacă şcoala avea teren dat în arendă, sumele cuvenite trebuiau direcţionate exclusiv cantinei.
Cooperativele şcolare erau instituţii de mare ajutor, teoretic, dar în realitate în cele multe cazuri activitatea acestora se reducea la un dulap cu câteva peniţe şi caiete pe care le vindea un învăţător, de obicei directorul. Cooperativa, în opinia învăţătorilor trebuia să facă educaţie cooperatistă elevilor, de aceea se cerea ca legea viitoare să acorde importanţă acestui fapt şi să prevadă toate mijloacele pentru îndeplinirea scopului urmărit, chiar în orar să apară două ore pentru educaţia cooperatistă; aceasta să fie sâmbăta – de preferinţă, ore destinate explicaţiilor pe îndelete a operaţiunilor cooperatiste.
Înfiinţarea, construcţia şi întreţinerea şcolilor primare şi a locuinţelor pentru director, erau în responsabilitatea comunelor, iar fondurile date în acest scop erau administrate de către comitetele şcolare sau comitetele speciale de construcţie. În realitate, majoritatea comunelor nu puteau niciodată să ridice un local de şcoală, doar prin propriile lor puteri, iar comitetele şcolare, la sate în special, deveneau simple instituţii formale, deci, în noua lege se propunea ca, pe viitor, construirea şcolilor să fie exclusiv în sarcina statului şi a judeţului, prin serviciile tehnice ale acestuia.
Acolo unde şcolile erau închiriate, era obligatoriu ca aceste închirieri să se facă numai cu avizul medicului. În realitate nu se respecta această măsură. Iată ce preciza învăţătorul David din Ghindăoani: „Eu am funcţionat trei ani de zile într’o cocioabă, despre care medicul, în raportul său, spunea că funcţionarea şcolii într-un astfel de local e un adevărat atentat împotriva copiilor şi a învăţătorului”. Acesta era unul dintre motivele pentru care se solicita ca în noua lege să fie precizări drastice în această privinţă şi atunci când într-o localitate nu se găsea local propriu şi nici nu se putea închiria unul corespunzător, să nu se înfiinţeze şcoala.
Comitetele şcolare, în viziunea învăţătorilor, niciodată nu au corespuns scopului pentru care au fost create. Propunerea era ca acestea să fie înlocuite prin consiliile şcolare formate din toţi învăţătorii şcolii, cum sunt astăzi „consiliile profesorale”. Prin această modificare aşteptarea era ca sumele alocate întreţinerii şcolii să ajungă la adevărata lor destinaţie. Deseori, când directorul nu era conştiincios, sumele primite ajungeau la comitetele şcolare şi erau utilizate după bunul plac al acestuia. Aspectul dramatic îl reprezenta faptul că fondurile prevăzute de comune pentru întreţinerea şcolilor erau atât de mici, încât abia erau suficiente pentru curăţenie şi încălzit. Pentru îmbunătăţirea situaţiei se propunea ca în legea nouă să se prevadă ca fondurile alocate de comune pentru întreţinerea şcolii să se centralizeze la judeţ, la serviciul tehnic sau la un comitet şcolar judeţean, apoi să fie împărţite şcolilor, proporţional cu nevoile acestora, după mărimea localului, numărul sălilor de clasă, necesitatea reparaţiilor. Iată că, din cauza unor abuzuri ale comitetelor şcolare, învăţătorii îşi doreau centralizarea bugetară, ceea ce contravenea direcţiei guvernamentale, dispusă să descentralizeze toate demersurile administrative ale şcolilor.
Şcolile speciale, conform Legii învăţământului primar din anul 1939, căutau să îndeplinească cerinţele pedagogiei moderne, abordând ideea generoasă ca în şcoli să se ţină cont de individualitatea copilului. Aceste şcoli erau înfiinţate pentru următoarele categorii de probleme: a) copiii cu inteligenţă deosebită; b) şcoli de experimentare; c) şcoli pentru subnormali şi şcoli pentru anormali. În realitate, adaptarea şcolii la individualitatea copilului trebuia realizată în clase cu un număr mic de copii şi după o atentă selecţie (astăzi ar fi o situaţie nepermisă n.a.). Pentru conducerea şcolii primare, la art. 84 din Legea învăţământului primar din 1939, se specifica faptul că directorii se numeau dintre învăţătorii merituoşi, ţinându-se seamă de grad. Se propunea modificarea articolului astfel: „Directorii se numesc dintre învăţătorii cei mai merituoşi, indiferent de grad”.
Am putea spune, raportat la legislaţia în vigoare astăzi, că învăţătorul era un adevărat vizionar, deoarece la concursul pentru ocuparea unui post de director, conform metodologiei din 2020, putea participa orice profesor care a obţinut definitivatul în învăţământ, fără a avea vreun grad didactic. De asemenea, la art. 88 era prevăzut ca directorul să organizeze, în fiecare săptămână, o consfătuire cu toţi învăţătorii şcolii, cu privire la mersul acesteia şi că, sub conducerea sa, învăţătorii aveau datoria să întocmescă fişa psihologică şi sanitară a elevilor, foarte utilă, dar întocmită rareori, iar unde se întocmea, se făcea la întâmplare, după priceperea învăţătorilor.
Pentru a înţelege individualitatea şcolarului trebuie timp şi pregătire. Ori învăţătorul, de multe ori nu avea de nici unele. Constatăm că nici în zilele noastre consilierea psihologică nu este o problemă rezolvată, revenind la un număr de 500-700 de elevi, un singur consilier şcolar. Despre controlul şcolilor la art. 98, se dispunea prin lege, ca recrutarea organelor de control să se realizeze pe bază de examen, însă învăţătorii propuneau ca, la examen, să fie admişi şi învăţători de gradul II, nu numai cei care aveau gradul I. De asemenea, aşteptările erau mari cu privire la obiectivitatea cu care se desfăşurau anchetele, fără a distruge relaţiile colegiale (aici se făcea referire la toate declaraţiile care erau solicitate colegilor din şcoală cu ocazia unei anchete). Ba chiar, pentru reclamagiii de serviciu, se propunea obligaţia de plată a cheltuielilor, în cazul în care reclamaţia nu era întemeiată.
Obligativitatea şcolară, cel mai dureros capitol al şcolii primare pentru perioada cercetată, nu şi-a atins scopul urmărit, deoarece întreaga viziune pornea de la premisa falsă că absenţele elevului de la şcoală erau cauzate doar de o reavoinţă a părinţilor, ceea ce nu era întotdeauna în acord cu realitatea. Amenzile şi somaţiile provocau reacţii, însă nu rezolvau problema. În afară de coerciţie, se apela la discuţii cu părinţii copiilor, de cele mai multe ori, în cazurile abandonului şcolar, aceştia fiind refractari la orice apel. (Urmare în numărul viitor)
Prof. dr. Elena PREDA