1956 Eugen Drăguţescu primeşte Premiul Bienalei de la Veneţia
Pictorul şi graficianul Eugen Drăguţescu, născut la Iaşi, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Vicovu de Jos şi la Rădăuţi. Între 1932 şi 1938 studiază la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. Încă din perioada studenţiei, participă cu două lucrări, Căsuţa la mahala şi Copil orb, la Salonul Oficial de desen şi gravură, patronat la vremea respectivă de Ministerul Culturii şi Artelor. Din comisia de selecţie făceau parte Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Francisc Şirato şi Marius Bunescu.
În 1939 a câştigat concursul pentru Premiul Romei, care îi va permite să studieze în Italia. În 1940 expune şapte lucrări la Salonul Oficial de toamnă din Bucureşti. Adevărata afirmare şi recunoaştere artistică le dobândeşte însă la maturitate, în Italia, unde a avut numeroase expoziţii şi a primit prestigioase premii: Premiul oraşului Messina, Premiul SAROM – Veneţia, Medalia oraşului Florenţa. Are numeroase expoziţii personale în Italia, Olanda, Mexic, U.S.A., Elveţia. Ca portretist, Eugen Drăguţescu este capabil să surprindă gestul semnificativ, emoţia mişcării, trăirea captivată şi captivantă a personajelor sale. Portretele arheologului Lambrino, dirijorilor Constantin Silvestri şi George Georgescu, pianistului Carlo Zecchi, pictorului Georgio de Chirico care sunt surprinşi în desenele sau seriile grafice de mici dimensiuni, sunt de mare eleganţă şi rafinament, în tehnica mixtă a peniţei şi cretei albe, însoţită uneori cu delicate intervenţii ale acuarelei. Câteodată, desenele sale părăsesc orice referinţă la aspectele lumii vizibile, evoluând spre o lume imaginară. Atunci când creaţia artistului părea definitiv fixată în limitele figurativului, se produce o schimbare majoră, interesul lui îndreptând-se către expresivităţi abstracte, care au devenit o constantă a operei sale.
Prima mea întâlnire cu Brâncuşi… Usa se deschide încet şi un bătrânel îmbrăcat în alb, cu barbă albă, ne fixează sever cu ochi vii şi pătrunzători. O adevărată apariţie biblică. După o clipă de ezitare, ne surâde: Entrez, messieurs!
…Un imens atelier, şi el văruit, în care Coloana fără sfârşit se repetă în diferite mărimi în lemn şi gips: era prima imagine ce ni se prezenta în faţa ochilor. Încet, încet, se desprind din mulţimea lucrărilor, Pasărea, Pasărea Măiastră, repetate de trei-patru ori în diferite mărimi şi materiale…
Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine şi căruia-i fusese un drag prieten. La un moment dat, Brâncuşi ne-a pus într-o grea confuzie. Ne vorbea de o invazie de muşte care ameninţa umanitatea. Dar noi n-am înţeles despre ce fel de muşte vorbea şi nici când această invazie va avea loc… (Eugen DRĂGUŢESCU – Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962)
1958 Constantin Silvestri dirijează premiera românească a operei Oedip de George Enescu, la Opera Română din Bucureşti
Muzician iconoclast, dirijor, compozitor şi pianist, a avut parte de o viaţă agitată, curmată prematur, cu trei luni înainte de împlinirea a 56 de ani. Îşi trăise ultimii opt ani în Anglia, ca dirijor de succes al apreciatei Bornemouth Symphony Orchestra, pe care are meritul de a o fi transformat dintr-un ansamblu de provincie într-unul cu reputaţie internaţională. A deţinut consecutiv posturile de dirijor permanent al orchestrelor Filarmonicii din Bucureşti, Radiodifuziunii Naţionale şi Operei Române. Între 1959 şi 1961, Silvestri a trăit la Paris, unde a primit prestigioase trofee, printre care premiul I al Academiei Charles Cross, pentru discul cu Simfonia Din Lumea Nouă, de Antonin Dvorak, şi Grand Prix du Disque, pentru Dixtuorul de suflători, de George Enescu. În atmosfera dezgheţului provocat de raportul lui Hruşciov la congresul PCUS din anul precedent, Constantin Silvestri reuşeşte să debuteze ca dirijor al London Symphony Orchestra în ianuarie 1957. Numai până la emigrarea sa dincolo de Cortina de Fier, la finele deceniului 1950, el realizase deja peste 24 de discuri în diverse ţări est-europe, precum şi cu Filarmonica din Viena. Genial, vanitos, frământat de îndoieli, cu o putere de muncă ieşită din comun, nedreptăţit de cei care nu-i recunoşteau sau nu voiau să-i recunoască talentul, revoltat de dictatele ideologice de inspiraţie sovietică impuse creatorilor români, nehotărât dacă să rupă toate punţile cu ţara, dar temător că altfel nu va putea circula liber în occident, profund dezamăgit de cei care reprezentau România în străinătate, inabil în a-şi valorifica pe deplin potenţialul financiar odată ajuns în străinătate. Şi, în cele din urmă, un Silvestri răpus de efort şi boală şi jefuit în propria ţară.
Avea o mare răbdare şi lucra o piesă în cele mai mici detalii. Pentru noi era ca o ucenicie: trebuia să ascultăm ce se întâmplă în celelalte părţi ale orchestrei, chiar atunci când nu cântam, pentru a ne obişnui cu ceea ce vroia… Aveam în general şase ore de repetiţii, plus trei în ziua concertului. Silvestri vroia dublul şi cred că ne-am pus de acord cu 12 ore de repetiţii. Îmi amintesc ochii minunaţi – un fulger ce comunica, şi nu o rază mortală; aşa că ştiam întotdeauna ceea ce vroia de la noi. (Amintiri consemnate pe discurile BBCIB)
1960 – Vintilă Horia a primit Premiul Goncourt pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”
Fost elev al Colegiului Sf. Sava, Vintilă Horia a absolvit strălucit, deşi le urmase concomitent, Facultăţile de Drept, de Litere şi de Filozofie ale Universităţii din Bucureşti. Câţiva ani a activat în presă unde, cu articolele sale laice, de nuanţă paşoptistă, va cădea în dizgraţia legionarilor, adepţi ai unui puritanism ortodox. Acest aspect, apreciat de Regele Carol II, a determinat trimiterea sa ca ataşat de presă la Legaţia Română din Roma. Dat afară de guvernul legionar instaurat în 1940, revine în diplomaţie la Viena, la căderea acestuia. După 23 august 1944 e internat cu soţia într-un lagăr nazist. Eliberat, va pleca în Italia.
În ţară, „Tribunalul Poporului”, o făcătură juridică stalinistă, îi înscenează un proces, şi îl condamnă, în contumacie, la moarte. Era învinuit că ar fi fost legionar! Alungat de străini din ţara lui, nu-i mai rămânea decât exilul. A locuit la Buenos Aires, unde a fost profesor de Literatura Româna la Facultatea de Litere, până în 1953. A călătorit şi a scris mult, în cele din urmă stabilindu-se în Spania unde a fost profesor universitar la Catedra de literatură comparată. Aici, fondează colecţia Punto Omega şi deţine funcţia de director al revistei Futuro Presente. Din opera lui: Le chevalier de la resignation, Les impossibles, Une femme pour L’apocalips, Le journal d’un campasieu du Danube, Espania y otras mundos. În Franţa a publicat romanul Dumnezeu a murit în exil, obţinând în anul 1960 Premiul Goncourt, premiu imediat contestat de comunistul André Würmser tot pe motivul că autorul ar fi fost legionar… Demn, scriitorul refuză premiul. Goncourt consemnează la anul 1960 – Premiu acordat şi nedecernat. Bătălia pentru reabilitarea acestui mare scriitor român continuă.
Ceea ce constituie originalitatea acestui roman e mai puţin faptul de a fi memoriile apocrife ale poetului Ovidiu exilat la Tomis de Augustus, cât de a prezenta într-un ton absolut nou imaginea omului în exil… Confesiunea lui Ovidiu atinge protestarea dureroasă pe care mii de exilaţi, victime ale imperiului şi ale noţiunii de imperiu, fac să se cutremure pământul de când există oameni.
Această împăcare în tristeţe, pe care o regăsim până şi în limba scriitorului român, e împăcata certitudine a unei fiinţe transformată în suferinţă, a unui reînviat care nu uită că durerea lui e trăită de mii de suferinzi. (La Revue Nouvelle, Bruxelles)
Red.