„Natura a făcut din România o ţară superbă. Oamenii au stricat-o mult”, scrie în cartea sa Ulysse de Marsillac, scriitorul care a părăsit Franţa natală şi s-a stabilit în Bucureşti, în 1852, zdrobit de durere după decesul soţiei sale. Fostul redactor şef al publicaţiilor bucureştene: „Le Journal de Bucharest”, „La Voix de Roumanie”, „Le Moniteur Roumain” scria printre altele, în volumul său de memorii: „Ce este în realitate România? Iată un nume care nu figurează în niciun dicţionar, pe nicio hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă. Noi cunoaştem bine Principatele Danubiene, pe care le numim Principatele Unite, şi mai ştim că ele cuprind Valahia, Moldova şi o parte din Basarabia. Este ceea ce numiţi România. […] Ei îşi spun Ţara Românească. România este cu mult mai întinsă decât ţinutul numit în diplomaţie Principatele Unite. Ea cuprinde Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul de Timişoara şi chiar o parte din Macedonia”.
Împătimitul călător descrie Bucureştiul în preajma Unirii Mici astfel: „Spaţiul în care se întinde oraşul este imens. Centrul are totuşi aspectul de oraş, cu rezerva că nicio stradă nu e dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, cu o fantezie străină de orice artă. Pe măsură ce intri în aceste cartiere, cu numele de <<mahala>>, regăseşti terenuri virane, acele maidane acoperite cu praf şi noroi, magherniţe dărăpănate şi iluminate printr-un geam mat, grădini, curţi murdare, fântâni, iar în mijlocul acestora: porci, copii goi, bivoli şi găini, fără a uita haitele de câini vagabonzi care mai mult latră decât muşcă. Câteva locuri publice de plimbare, câteva grădini şi Şoseaua Kiseleff. […] Intraţi într-un salon şi vă aflaţi la Paris. Mobilierul cel mai elegant, toaletele cele mai moderne şi de cel mai bun gust, conversaţiile în limba aleasă de cercurile noastre cele mai aristocratice. Părăsiţi salonul, ieşiţi în stradă. Vă treziţi, în Orientul viselor voastre, cu nopţi înstelate sau luminate de razele melancolice ale lunii. În aceste nopţi fermecătoare, nici o teamă de a fi oprit la colţul străzii sau în desişurile cele mai întunecate ale grădinii”.
În preajma Unirii, oraşul lui Bucur care arăta vara ca o „savană de grădini”, după cum îl descria Simona Lahovay, era îmbibat de influenţă franceză şi comparat cu Parisul. În jurnalul său de călătorie, scriitorul Richard Kunisch vorbeşte despre viaţa bucureşteană plină de contraste şi societatea împărţită în bogaţi şi săraci din preajma Unirii.
„Aici se plimbă un armean cu pantaloni bufanţi strânşi peste glezne, cu jachetă brodată şi cu fes; lângă el foşneşte crinolina unei cucoane ferindu-se cu grijă de contactul unui ţigan tuciuriu, muşcând din prăjitura cumpărată de la un un băietan grec. Dincolo, înaintea palatului a cărui curte e plină de echipaje şi e luminată ca ziua de focurile bengalice, îşi pun pe umeri puştile soldaţii în uniformă prusacă, prin ferestre se aud sunetele unei muzici ademenitoare. În faţa porţilor căsuţelor mai mici trăncănesc şi râd femei şi fete. Se uită curioase, cu ochi strălucitori, în urma străinilor. Popii, uşor de recunoscut după lungile lor sutane, cutreieră de colo–colo, ori stau pe câte o piatră colţuroasă trâgând alene din lulea. Câinii se hârjonesc în haite, devin mai îndrăzneţi în întunericul ce creşte odată cu înserarea; larma şi hămăitul lor abia poate fi îndurat şi adesea trebuie să te aperi împotriva atacurilor lor numai cu bastonul […]”.
La Iaşi, la întrunirea de la Costache Rolla, în 3 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este votat în unanimitate, iar în 5 ianuarie 1859 recunoscut ca domn al Moldovei. În 24 ianuarie 1859 este votat domn al Ţării Româneşti, la Bucureşti. Actul dublei alegeri a avut ecou în toată ţara. Moldova se uneşte cu Ţara Românească.
Spectacolul Unirii Mici, desfăşurat în faţa Teatrului cel Mare din Bucureşti, demonstrează încă o dată că lumea e un spectacol, iar teatrul e reflexia ei. Aşa a fost şi în 24 ianuarie1859, când, pentru întâmpinarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, piaţa Teatrului cel Mare din Bucureşti era plină cu flori şi steaguri, însufleţită de entuziasmul uriaş al maselor adunate acolo. „Nu se mai auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie. Spectacolul se vedea pe toate uliţele, pe toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora fără deosebire de condiţie ca şi cum toţi ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător” scria în „Românul”, nr. 11 din 27 ian. – 8 feb. 1859.
Chiar dacă teatrul românesc s-a dezvoltat sub diferite influenţe găsindu-şi greu un drum propriu, el a fost mereu un loc al comuniunii, până la Al Doilea Război Mondial toate evenimentele politice, sociale sau culturale derulându-se pe scena sau în piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti. Tot atunci, omul politic, avocat, istoric şi publicist, Mihail Kogălniceanu, a ţinut un discurs:
„Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: legi noi, oameni noi. O, Doamne, mare şi frumoasă-ţi este misiunea! Constituţia din 7 august ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocii, fă legea să înlocuiască arbitrariul; fă legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând; fii bun, mai ales pentru aceia pentru care toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că, dacă 50 de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, fii bun, fii domn; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia ta! Să trăieşti Măria Ta!”.
Discursul său a fost publicat în revista „Albina” din ianuarie 1859, iar Mihail Kogălniceanu este investit prim-ministru al României după Unirea din 1859. A fost numit şi ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I.
„Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire ce are să reînvie naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi copiii noştri şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu! Astăzi Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţii asupra acestui nume şi posteritatea ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră împăcată că ne-am împlinit cu religiozitate o datorie sfântă”, a rostit atunci ziaristul, juristul şi omul politic Vasile Boierescu („Albina”, ianuarie 1859).
După discursurile rostite, urale, şi hora care a avut loc, a urmat un spectacol festiv în limba română, seara pe scena Teatrului cel Mare cum se numea atunci Teatrul Naţional care era situat pe Calea Victoriei de azi, în locul unde se află acum Hotel Novotel. De atunci, în fiecare an, până la Al Doilea Război Mondial, în 24 ianuarie, Hora Unirii pornea de pe scena teatrului şi ajungea în piaţa din faţa instituţiei. Obiceiul a dispărut după distrugerea teatrului în 1944.
(Surse: Kunisch, Richard – Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien unde der Türkerei, 1861; Ulysse de Marsillac – Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridane; Giurescu, Constantin – Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară)
Monica ANDREI