Noi suntem vinovaţi…

Pînă acum am avut înclinaţia de a blama pe cei de la conducerea ţării, de a învinui contextul politic şi economic, atît intern, cît şi extern, pentru situaţia actuală a României. Cu timpul, mi-am dat seama că am comis o eroare. Cei pe care trebuia să arunc vina suntem noi, cetăţenii ştampilaţi şi vaccinaţi ai spaţiului carpato-danubiano-pontic. Noi suntem o masă amorfă, inertă, cu o mentalitate şi cu o educaţie precară, cu viziuni limitate asupra zilei de mîine. Ne lăsăm uşor controlaţi fără a protesta, ne supunem fatalităţii, unei situaţii sau decizii care ne influenţează în mod direct, umili, docili, cu capul plecat. În preajma alegerilor locale, parlamentare sau prezidenţiale dovedim că suntem ieftini, mulţumindu-ne cu un concert (dacă se poate, de manele!), cu o sacoşă de alimente, cu o sumă infimă în schimbul deciziei de a vota, de a alege viitorul ţării.
Ne place să ne văităm – am face concurenţă şi celebrelor bocitoare! – şi medităm tîmp asupra epocii ceauşiste, ca apoi să ajungem la concluzia că „atunci era mai bine”. Cînd ni se pune microfonul la gură şi obiectivul unei camere de filmat ne ţinteşte, avem grijă să ne spunem oful, să vărsăm o lacrimă, bine regizată de noi înşine ca să dea bine la televizor şi care se scurge continuu pe tot parcursul lamentării. Întinşi pe canapeaua din sufragerie, mai prindem o ştire sau o declaraţie la TV a vreunui personaj politic, a cărui afirmaţie/ decizie ne enervează, provocîndu-ne o furtună de invective şi insulte pe care le emanăm vreo oră, terminînd, apoteotic, cu aserţiunea: „Trebuie să facem ceva, că aşa, cu ăştia, nu se mai poate!”. Ne place, ca, după această concluzie, să căscăm gura la meciul de fotbal sau la emisiunile cu mondenităţi de mahala, pe care, de altfel, le admirăm. Noi suntem cei ce ne smiorcăim că suntem nemulţumiţi de liderii acestei ţări, „nişte nemernici ce îşi bat joc de noi”, dar atunci cînd ne vizitează oraşul, nu ştim cum să fim primii ca să-i pupăm în partea dorsală sau să-i ungem cu tot soiul de complimente linguşitoare. Emitem pe bandă rulantă idei revoluţionare vizînd răsturnarea oligarhiei, dar privim cu dispreţ şi cu superioritate cînd în ţările „civilizate” au loc manifestaţii mai puţin paşnice, avînd la bază, totuşi, dreptul democratic de a protesta. Avem o nemărginită satisfacţie să participăm la discuţii politice cu convivii noştri, să arătăm ce e alb şi ce e negru, să oferim soluţii – în mintea noastră competente! -, dar, în fond, nu avem habar despre politică, despre democraţie şi despre organismele acesteia. Ne manifestăm îndrăzneţi dreptul de a ne încrucişa braţele şi de a ne afunda într-o letargie suverană, uitînd însă că schimbarea cere acţiuni concrete, nu vorbe.
Noi suntem duşmanii înverşunaţi, declaraţi şi neînduplecaţi ai corupţiei din ţară, dar, în momentele cruciale, de cumpănă, cînd beleaua se hotărăşte să ne viziteze, apelăm conştiincioşi la buzunarele în care stau la căldurică micile „atenţii” menite să ne uşureze vieţile şi să ne scoată din impas. Declarativ, ne facem „datoria” şi ne exercităm drepturile constituţionale cînd protestăm în faţa parlamentului, dar iubim mai mult să încingem o horă sau o sîrbă printre lozinci reformate şi apoi să ne întoarcem la cuiburile noastre satisfăcuţi de responsabilitatea civică de care am dat dovadă. În vorbe, suntem patrioţi, iubindu-ne ţara cu toate resursele ei naturale, culturale, geografice şi istorice, dar ne scoatem fesul şi ne scărpinăm ţeasta cînd suntem puşi în situaţia de a le conserva, căci suntem atît de egocentrici încît nu avem habar de ele. Ne lăudăm cu frumuseţile ţinuturilor noastre, dar ne transformăm ţara într-un coş de gunoi şi întoarcem cu indiferenţă spatele cînd vine vorba de păstrarea mediului în forma sa cea mai decentă.
Noi suntem cei care îl invocăm pe Dumnezeu să ne ajute, să ne apere şi să ne scoată din criza financiară (pozînd în sfinţi, totodată), dar îi schimbăm, fără nici o ezitare, sensul cînd îl folosim, evlavios, alături de structura lexicală „mă-tii”. Închidem ochii, cu o indiferenţă aproape criminală, cînd semeni de-ai noştri suferă şi au nevoie de ajutor, dar clamăm esenţa solidarităţii umane atunci cînd noi înşine suntem cei vizaţi.
Noi, cetăţenii României, suntem cei vinovaţi de tot ce se întîmplă astăzi rău cu noi. În loc să acţionăm ferm, preferăm pentru schimbarea situaţiei să ne victimizăm, să căutăm ţapi ispăşitori şi să aşteptăm salvarea de la Dumnezeu sau de la vreun alt „tătuc”… Şi, tot noi, preferăm, între timp, să ne luăm lumea în cap sau să umplem cîrciumile (apărute ca ciupercile după ploaie) şi să bem în contul alocaţiilor copiilor sau al ajutoarelor sociale, care se lasă tot mai mult aşteptate…

Mihai TOPOLICEANU,
student – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi