După mai bine de două milenii de creştinism, poate ne mai întrebăm cum înţelegem şi aplicăm mesajul evanghelic proclamat de Mântuitorul Iisus Hristos şi răspândit, în întreaga lume, de ucenicii Săi, apostolii.
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a întemeiat o singură Biserică, Biserica Creştină, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. După cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel, este un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni, IV, 5). În asemenea context, ne întrebăm, fireşte, de ce sărbătorim de două ori, în acelaşi an, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau Învierea Sa din morţi, în funcţie de confesiunea religioasă din care facem parte?
Poate că, înainte, ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea: În ce constă faptul de a fi creştin astăzi? Cunoaşterea modului în care puteai fi creştin în primele veacuri, în Evul Mediu sau în secolul al XIX-lea ne poate oferi un răspuns parţial. Astfel apreciem moştenirea trecutului şi putem de-dramatiza unele crize morale actuale.
Fără a-mi propune prezentarea unui curs al Istoriei Bisericii Creştine, în cele ce urmează voi încerca să ofer unele explicaţii de ordin istoric ce au determinat această realitate şi unele diferenţe cultice privind sărbătorirea acestor evenimente majore din istoria mântuirii neamului omenesc.
Când învăţătura de credinţă creştină a fost exprimată timp îndelungat în cadrul unor culturi, oare ce au transmis purtătorii acestei învăţături? A fost transmisă Evanghelia sau mesajul însoţit de suportul cultural? Schimbându-se cadrul socio-cultural, oare mesajul rămâne fidel proclamării iniţiale? Nu cumva a fost denaturat, trunchiat, adaptat, modificat aşa cum susţin diverse „tradiţionalisme” care consideră evoluţia drept o deviere de la credinţa promovată în trecut? Uneori mesajul Evangheliei a fost refuzat pe motiv că pune în cauză temeiurile unei civilizaţii.
Nu putem neglija faptul că viaţa creştină nu se limitează doar la luminarea lăuntrică a persoanelor ci presupune mărturisirea unei învăţături de credinţă, precum şi organizarea unei instituţii care să gestioneze transmiterea acestei învăţături.
Pe parcursul istoriei descoperim modul în care Evanghelia evaluează comportamentul creştinilor din trecut şi în prezent. Astfel, putem explica anumite aspecte precum apariţia cruciadelor sau a Inchiziţiei, chiar dacă nu ştim cu exactitate cum ne-am fi comportat noi în contextul acelor perioade.
Fiecare epocă a exprimat mesajul creştin prin propriul limbaj. Consider că acum, cu toţii trebuie să găsim limbajul specific perioadei în care trăim. Dacă limbajele străvechi s-au integrat în cugetul nostru, oare nu ar trebui să încercăm o retraducere a acestora? Împrejurările în care trăim sunt radical diferite faţă de trecut.
Dacă, în decursul timpului, ereziile (acele învăţături de credinţă greşite) apărute în cadrul Bisericii au fost combătute prin diverse mijloace, nefiind afectată învăţătura de credinţă în esenţa ei, unele schisme sau idei reformatoare din interior au condus spre anumite divergenţe de la un cult la altul privind calendarul, practicarea anumitor ritualuri etc.
Marea Schismă din 16 iulie 1054 a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre cele două mari centre religioase: Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice şi unele diferenţe în ceea ce priveşte ritualul. Urmare acestei schisme au rezultat Biserica Apuseană (numită ulterior Romano-Catolică) şi Biserica Răsăriteană (Ortodoxă).
Reforma calendarului acceptată de către Biserica Răsăritului în anul 1923 a produs o „ruptură” a lumii ortodoxe când Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria şi Antiohia au acceptat noul calendar (gregorian), în vreme ce Patriarhia Ierusalimului, Sfântul Munte Athos şi Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă au rămas fidele stilului vechi (iulian).
Astfel de fenomene au condus la o divizare a credincioşilor, astfel încât aceştia sunt marcaţi până astăzi de unele probleme precum respectarea calendarului după o variantă sau alta, introducerea şi respectarea unor noi practici în cultul divin public, dezvoltarea unor tradiţii şi obiceiuri locale etc.
Acestea reprezintă doar câteva aspecte ce vor fi detaliate în materialele prezentate în următoarele numere ale revistei. (va urma)
Dr. Mihai FLOROAIA