Părintele profesor Ioan Gherasim îşi pune semnătura pe o nouă carte, apărută nu de mult timp la editura Cetatea Doamnei din Piatra-Neamţ, numită sugestiv Pe ce lume trăim!. Titlul volumului ne îndeamnă la o lectură atentă a textelor pentru a descoperi, în esenţă, manifestul critic al autorului la adresa unei societăţi frământate în care ne ducem traiul, acum la început de secol XXI.
Pe ce lume trăim! este o carte de atitudine asupra unor „virtuţi” ale lumii de azi. O atitudine surprinzătoare şi salutară în acelaşi timp, mai ales că scriitorul lucrează oarecum izolat într-un „turn de fildeş”, din motive care nu ţin de voinţa sa, ci mai degrabă determinat de problemele de sănătate ivite peste tihna vieţii sale. Paradoxal însă, spiritul său neliniştit, iscoditor zburdă mai mult ca altădată şi se apleacă asupra multor fenomene sociale care au căpătat largă răspândire la nivelul întregii societăţi româneşti.
Sursele de inspiraţie ale părintelui Ioan Gherasim par limitate doar în aparenţă. În realitate, lumea cărţilor în care se afundă se află în strânsă intimitate cu firea sa mereu deschisă spre nou, spre necunoscut, curioasă în a descoperi sensul valorii în oricare idee ce pare a aparţine unui loc comun. Apoi, cărţilor li se adaugă explozia informativă produsă în habitatul său de numeroase mijloace media, cu bunele şi cu relele lor şi, nu în ultimul rând, aşteptatele ore de taifas pe care le trăieşte cu maximă intensitate alături de prieteni şi apropiaţi. Aşadar, conectat la tot ce se întâmplă în juru-i, autorul descoperă că lumea în care trăieşte este alta decât cea în care s-a născut, nu sub aspectul generaţiilor mai noi ivite, ci sub aspectul mentalităţii, mai ales. Părintele profesor mărturiseşte că lumea de azi „trăieşte după reţete scrise de alţii” şi, din această pricină, „nu-i cunoaşte firea” sau o surprinde cu greutate.
Pornind de la această aserţiune, îşi propune să descifreze „misterul”, nu prin pură meditaţie filozofică, ci prin una angajantă, eseistică, permisivă structurii şi formaţiunii sale interioare, de om şcolit în teologie şi în filologie, considerând că scrisul este şi el „un semn al mântuirii”. Prin scris, ca şi prin practica sacerdotală şi pedagogică, părintele Ioan Gherasim cultivă sămânţa înveşnicirii. Între altele, în crezul său artistic consideră că „arta e un spaţiu unde artistul se întâlneşte cu sfântul”. Dumnezeu l-a mângâiat pe creştet, după care i-a dat drumul în lume, ca să-i bucure pe oameni, iar ştiinţa şi cultura sunt a doua cale, după cea a religiei, de apropiere a omului de divinitate.
Tematica cărţii este variată şi generoasă. În cele 148 de pagini, cartea cuprinde 130 de titluri care aparţin unor texte de mai mare sau mai mică întindere, ceea ce solicită ceva efort dacă se doreşte ordonarea lor pe o anumită idee. Mai firesc ni se pare a le citi independent, precum nişte tablete ce apar în presa actuală. Şi totuşi, dacă urmărim o idee de clasificare, întâlnim texte care se referă la desacralizarea societăţii de astăzi, texte care vorbesc despre valoare şi non valoare, modele şi pseudo-modele, despre adevăr şi neadevăr ori dreptate şi nedreptate. Iar concluzia ar fi aceea că lumea aceasta are nevoie de rânduială, de restaurare intelectuală şi morală. Multe dintre eseuri se raportează la educaţie, la şcoală, la relaţia omului cu Dumnezeu, cum era şi firesc.
Sub aspect stilistic, este de remarcat faptul că în unele texte atitudinile autorului sunt diferite şi se întretaie, trecându-se cu uşurinţă de la sobrul livresc la amuzamentul oralităţii. Astfel, în eseul „Tradiţii şi tradiţii”, textul musteşte de persiflare. Cu privire la sărbătorirea celor 40 de sfinţi mucenici, părintele aminteşte că adevăratelor tradiţii vin să le ia locul unele care nu au de-a face cu religia, cum ar fi băutul celor 40 de pahare cu vin, mai ales că „dimensiunea paharului nu este prezentată de tradiţie” şi de aici tot necazul. Numărul paharelor este încurcat şi se întâmplă că mulţi ajung în comă alcoolică, aşa cum la nişte ştiri de seară, odată, se spunea că au ajuns la spital şase bărbaţi şi şapte femei, de unde şarja usturătoare a autorului că „tot femeile sunt mai păstrătoare de datini!”.
Pe ce lume trăim! este o carte plăcută la lectură, care oferă satisfacţie intelectuală, dar şi estetică. Ideile zburdă şi te invită la meditaţie, autorul plimbându-ne prin diferite perioade istorice ca în cazul de faţă unde, pornind de la jurământul din Roma Antică ajunge la jurământul din zilele noastre: „Dacă ar fi să privim numai la societatea noastră românească, cu un procent atât de mic de atei, după cum arată recensământul, ne-am cruci cu câtă uşurinţă se jură pe Biblie, pe constituţie, pe steag, pe mamă, pe tată, pe patria adorată şi pe tot ce a fost sacru până mai ieri la români”(p. 133). Aşa că autorul face următorul îndemn: „Ascultaţi atent la cimitire şi auziţi cum plâng strămoşii…”
E de presupus că valoarea umană este importantă în orice comunitate. Referitor la această idee, părintele profesor Ioan Gherasim relatează la pagina 80 a cărţii o întâmplare de pe vremea mitropolitului Irineu Mihălcescu, unde se spune că la ierarh a venit cu jalba-n proţap o ceată de enoriaşi dintr-un sat cu gândul de a li se schimba preotul. Nemulţumirea lor era că preotul ţinea aceeaşi predică de douăzeci de ani. „« – Şi despre ce se vorbeşte în predică?», îi întreabă mitropolitul. «Nu ştim», veni răspunsul, «dar de douăzeci de ani o tot repetă». Mitropolitul zâmbeşte a înţelegere, le face semn să se apropie, ca şi cum le-ar fi încredinţat un secret, apoi le şopti: «Spuneţi-i părintelui că am poruncit să ţină predica încă douăzeci de ani, până o învăţaţi!»“. Relatarea are farmecul ei literar, indiferent de cât şi ce au înţeles ţăranii din spusele mitropolitului.
Aşadar, Pe ce lume trăim! „are sare şi piper”, iar cuvintele lui Giovani Papini ni se par cele mai potrivite pentru o asemenea încheiere: „Într-o lume în care fiecare se gândeşte la hrană şi la bani, la distracţie şi la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul care se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumuseţea din gunoi.”
Un comentariu de Leonard ROTARU