După studii temeinice, încununate de două licenţe, în matematică şi fizică, şi un doctorat în filosofie, toate obţinute la celebra universitate Sorbona, din Paris, profesorul universitar Spiru Haret, la începutul veacului trecut, a pus bazele şcolii româneşti moderne, luând ca model structura excelentă a învăţământului francez.
Ca zidurile cetăţii Neamţ, pilonii solid împlântaţi atunci în sol românesc încă rezistă eroic, deşi se sapă cu dezinvoltură pentru deplina lor demolare.
În vreme ce învăţământul nostru, de vreo trei sferturi de veac, vrea să se modernizeze împrumutând cu speranţă diferite noutăţi din toate punctele cardinale, unele potrivite, altele deplin fanteziste, şcoala franceză, pe care o luasem ca model, a suferit o fractură dramatică în anul 1968. Imediat după stupida „revoluţie a studenţilor şi a elevilor”, care l-a înlăturat de la putere pe eroul naţional Charles de Gaulle, învăţământul francez a fost transformat în victimă colaterală.
Din acel moment, pentru şcoala franceză au trecut cinci decenii de frământări sterile, de amatorism criticat vehement de către profesori şi academicieni, cu precădere în presă şi în volume semnate de nume cu autoritate în cultura universală.
Trebuie să amintesc cititorilor că am semnalat la vreme în presa nemţeană protestul vehement al lui Maurice Druon, academician, scriitor celebru, „secretar perpetuu” al Academiei Franceze şi membru de onoare al Academiei României, într-un articol intitulat „Apocalipsa după Druon”, referindu-mă la volumul „La France aux ordre d’un cadavre”, ed. Rocher, 2000. În extinsul său eseu, academicianul a inclus un capitol în care descria degringolada şcolii franceze, odinioară model pentru întreaga omenire . Îl reproduc aici, integral, pentru bună amintire.
Apocalipsa după Druon
Maurice Druon (Scriu pentru cei care au uitat.) este unul dintre cei mai renumiţi „nemuritori” ai Academiei Franceze, autor, între multe alte capodopere, al celebrului ciclu de romane istorice „Regii blestemaţi”.
Academicianul Druon a scos, în octombrie 2000, o carte dedicată Franţei de azi, intitulată incitant „La France aux ordres d’un cadavre”, volum în care face o aspră analiză critică a societăţii din ţara cu pricina, de pe poziţiile omului de cultură europeană clasică, disperat la vederea risipirii valorilor franceze sub presiunea hamburgherului, dar nu din cauza Americii bogate şi semidocte, victorioase şi puternice, ci, foarte interesant, din pricina bacteriei marxiste ce dospeşte în forme alarmante, chiar distructive, în patria lui Saint-Simon.
Nu mi-am propus să prezint cartea în întregime, deşi mi se pare deosebit de interesantă. O va traduce oarecine, ori o va importa pentru uzul sociologilor şi nu numai al lor.
Eu mă opresc la capitolul al nouălea, intitulat, cu un joc de cuvinte aproape intraductibil, „Enseigner pour desapprendre”, în care se referă la şcoala franceză de după 1968, anul cunoscutei „revoluţii” a elevilor şi a studenţilor din ţara lui Rousseau.
După Druon, ce se petrece acum în şcoala franceză este un dezastru intelectual şi naţional. Acolo, după proiectele unui ministru numit Alain Peyrefitte, de fapt un plan în 27 de puncte, copiii din prima clasă primară învaţă a citi cuvintele înainte de a şti să citească literele, ca în China (Asta am constatat-o şi eu, având acolo o nepoată chinuită astfel.); tezele de licenţă la Facultatea de Litere cuprind greşeli gramaticale şi inadvertenţe ortografice peste care comisiile de examinare trec cu uşurinţă, nepenalizându-i pe candidaţi; de jumătate de secol, istoria a dispărut din programele şcolare; urmarea: elevii plasează principatul lui Iulius Caesar între veacul al cincilea înainte de Cristos şi secolul al şaptesprezecelea, era noastră; nu se acordă premii celor mai buni copii, pentru a nu-i stresa pe ceilalţi (?!?); „20% dintre elevi sunt incapabili să citească şi să scrie la sfârşitul şcolii primare” (pag. 106); s-a introdus un limbaj straniu, care nu acoperă noutăţi, ci propune barbarisme de tipul „achiziţie cognitivă”; comparaţia a devenit un „descriptiv contrastiv”, raţionamentul – „o explicaţie de proceduri de analiză”, o povestire devine „o schemă actantă” iar personajele – „actanţi”.
Rezultatul cel mai alarmant, descifrat de academicianul Druon din toată această „revoluţie”, care seamănă teribil cu teoria „formelor fără de fond” incriminate de Maiorescu, este aceasta: „În numele egalităţii de şanse, s-a stabilit egalitatea neşanselor”. (pag.110)
Citind cu foarte mare atenţie şi cu o spaimă motivată nu numai de fosta mea profesie, ci şi de asemănările până la identitate cu năzbâtiile periculoase introduse, ca de obicei, fără a experimenta, în şcoala românească de azi, am înţeles de ce elevii din România îi bat (încă) pe francezi la olimpiade şi pentru ce absolvenţii universităţilor noastre sunt mai buni ca ai lor: nu fiindcă am fi mai deştepţi ca franţujii, ci pentru că ei sunt mai avansaţi în „reformă” (şi nu ştiu cum să repare ceea ce au stricat, după modelele rudimentar inculte, de import, în ultimii treizeci de ani). – scriam eu în anul 2003.
Asta o bănuiam şi înainte de a-l citi pe amarul M. Druon, după discuţii îndelungate cu dascăli din Franţa. Şi eram numai dezamăgit. Acum, după lectură, mă bântuie disperarea.
Starea alarmantă a şcolii franceze, până deunăzi între cele mai bune din Europa, nu este o glumă. Ghinionişti, cum suntem noi, românii, mi-e că am importat, cu mult înainte de bună-starea europeană, apocalipsa şcolară, cu care, desigur, ne mândrim. Ca de obicei…
28 martie 2003 (când articolul a apărut – DEGEABA! – în presă).
Şi iată că acum, în anul 2018, evenimentele iau o întorsătură menită să readucă şcoala din Hexagon la vechiul său nivel de performanţă.
La realizarea reformei naţionale, viguroasă şi pusă în fapt de grupul de intelectuali condus de preşedintele Emmanuel Macron, (Emanuel, în ebraică, înseamnă „cu noi este Dumnezeu!”) a fost chemat Jean – Michel Blanquer, cărturar cu excelent renume, încărcat de titluri ştiinţifice, mason, autor al unui proiect de reformă radicală a învăţământului, descrisă pe larg în mai multe cărţi, între care „Şcoala de mâine”, Paris, 2016, şi recenta „Construisons ensemble l’Ecole de la confiance”, Ed. Odille Jacob, Paris, mai 2018, carte pe care o citesc cu interes, bucurie şi emoţie, regăsind în paginile calde principii şi inovaţii (surprinzător!) similare cu cele gândite şi experimentate cu real succes de dascălii liceului din Bicaz, între 1958 – 1968, şi la „Rareş”, în anii 1970– 1976. (Şi abandonate imediat, după vechile năravuri româneşti: lipsă de interes şi de bani şi preponderenţa unui conservatorism atroce, conjugat adesea cu amatorism în inovare, la fel de stricăcios.)
Sper ca lucrarea aceasta să ajungă cât mai curând în mâinile dascălilor şi miniştrilor români, chiar în limba franceză, fiind uşor de citit. În ce mă priveşte, voi solicita o aprobare din partea autorului, pentru a o traduce în româneşte. Dar asta cere timp şi s-ar putea ca aprobarea să vină prea târziu.
Deocamdată voi încerca să transmit rezumativ conţinutul cărţii prin bunăvoinţa revistei „Apostolul”.
Prof. Mihai-Emilian MANCAŞ