Adesea, obiectivul major şi unic al şcolii îl reprezintă dezvoltarea cognitivă, dar idealul în educaţie nu înseamnă doar educaţia intelectuală şi transmitere de cunoştinţe. Educabilul are nevoie de o formare completă a personalităţii sale şi chiar dacă nu dispune de influenţe consistente, coerente pentru creştere morală şi afectivă, el va căuta aceste elemente prin modelele adulte din mediu. Aşadar, este momentul să menţionăm că orice profesor, indiferent de disciplina predată, ar trebui să fie, înainte de toate, matur, afectiv, deci coerent cu sine, o persoană dezirabilă social şi capabilă de interacţiune cu educabilii.
Privită ca o aptitudine specială şi complexă, aptitudinea pedagogică este considerată a fi un factor – cheie al profesiei de educator, dar şi a reuşitei activităţii instructive – educative.
N. Mitrofan, defineşte aptitudinea pedagogică drept „o formaţiune psihologică complexă, care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi funcţionalitate a proceselor şi funcţiilor modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi operaţii interiorizate, constituit genetic conform modelului extern al activităţii educaţionale, facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin operaţionalizarea adaptativă a întregului conţinut al personalităţii sale”.
Contextul actual, pandemic, evidenţiază faptul că experienţa didactică în spaţiul online a produs schimbări majore în personalitatea actorilor educaţiei, la nivelul credinţelor, atitudinilor, competenţelor şi abilităţilor didactice, iar şcoala de după perioada de pandemie va trebui să valorifice aceste competenţe dobândite.
De asemenea, în acest context aptitudinea pedagogică este o modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii, fiind o variabilă instrumentală practică ce include: erudiţie, solidă pregătire de specialitate, cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale ale educabililor, capacitatea de a-i înţelege, priceperea de a transmite cunoştinţe, dar şi capacitatea de relaţionare cu educabilii şi clasa, inteligenţă spontană şi inspiraţie de moment în luarea unor decizii, dar şi utilizarea conştientă a mecanismelor capabile să optimizeze actul educaţional.
Competenţa pedagogică constă în rolurile, responsabilităţile şi funcţiile cerute ca educatorul să îşi fundamenteze o anumită poziţie în procesul instruirii, însă spre deosebire de aptitudine, competenţa are o sferă de cuprindere mai mare, pentru că presupune şi rezultatele activităţii, pe lângă cunoaşterea şi capacitatea de a efectua activitatea şi nu se reduce la tehnica efectuării unui lucru sau la informaţiile necesare practicării activităţii, ci cuprinde şi atitudinea faţă de activitate, ca expresie a unor trăsături personale şi valori.
Termenul de competenţă are înţelesul de abilitate/ capacitate de a satisface finalităţile educaţiei: idealul, scopul şi obiectivele, şi reprezintă posibilul comportamental, în timp ce performanţa dezvăluie realul comportamental. Din perspectiva dată am dedus că există o diversitate posibilă de competenţe, condiţionate de aptitudinile pedagogice şi de nivelul culturii profesionale ale cadrului didactic.
Competenţa morală este favorizată de ansamblul de capacităţi ce asigură o bună funcţionalitate conduitei etice şi morale a cadrului didactic, iar competenţa profesională şi ştiinţifică este asigurată de ansamblul de capacităţi necesare cunoaşterii disciplinelor predate. Omul îşi însuşeşte normele, principiile morale în mod empiric sau ştiinţific. Normele morale care privesc strict relaţiile interumane sunt dobândite din fragedă copilărie, în principal prin exemplul celor din jurul copiilor, dar pot fi însuşite/ întărite şi în cadrul şcolii. Capacitatea de a determina gradul de dificultate a materialului de învăţare pentru educabili este determinată de competenţa psihopedagogică, ceea ce implică creativitate în activitatea educaţională, capacitatea de adaptare la cerinţele unei anumite situaţii. Competenţa psihopedagogică este, în opinia lui I. Jinga, rezultanta următoarelor capacităţi: capacitatea de a cunoaşte educabilii şi de a lua în considerare particularităţile de vârstă şi individuale ale acestora la proiectarea şi realizarea activităţii instructive – educative; capacitatea de a comunica uşor cu educabilii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în particular; capacitatea de a proiecta şi realiza optim activităţi instructiv-educative: (formularea şi precizarea obiectivelor, selecţionarea conţinuturilor, elaborarea strategiilor de instruire, crearea de situaţii de învăţare adecvate, stabilirea metodelor şi instrumentelor de evaluare etc.); capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire, pregătirea educabililor precum şi şansele lor de reuşită; capacitatea de a-i pregăti pe educabili în vederea autoeducaţiei şi educaţiei permanente. Astfel, experienţa ne-a demonstrat că, în contextul actual un educator care deţine aceste capacităţi, are puterea de a înţelege educabilul, de a pătrunde în lumea sa interioară, de a înţelege dificultăţile întâmpinate în învăţare.
Educaţia se sprijină pe patru deziderate importante: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu alţii şi a învăţa să fii. În funcţie de această optică, dar şi de implicaţiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, cadrul didactic urmează să îndeplinească roluri noi, să creeze activităţi şi situaţii de învăţare adecvate obiectivelor proiectate şi contextului actual, ţinând seama, desigur, de natura subiectului lecţiei şi de particularităţile clasei sau ale grupei de elevi. Ideea nu este nouă în pedagogie, însă rolul profesorului este mai recent, el fiind astăzi formulat explicit şi specificat în documentele de proiectare didactică. Evident, cu cât situaţiile de învăţare vor fi mai bine alese sau imaginate de profesor, cu atât mai interesantă şi mai eficace în planul învăţării va fi activitatea de instruire.
Competenţa psihosocială şi managerială a profesorului presupune – capacitatea acestuia de a stabili relaţii de cooperare, un climat adecvat în grupul de educabili şi de a soluţiona conflictele, capacitatea de a-şi asuma răspunderi, capacitatea de a orienta, organiza şi coordona, de a îndruma şi motiva, de a lua decizii în funcţie de situaţie, de a organiza educabilii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabili responsabilităţi în grup.
În contextul actual, al învăţării online, când există mai puţină interacţiune directă, mai puţină emoţie în rândul actorilor educaţiei, competenţa comunicativă, care se referă la abilitatea profesorului de transmitere şi decodificare a mesajului informaţiilor, în scopul iniţierii actului comunicării cu educabilii, este vitală.
Competenţa informaţională face referire la repertoriul de cunoştinţe, noutatea şi consecinţa acestora, iar competenţa teleologică conduce la conceperea rezultatelor educaţiei sub forma unor multiple scopuri.
Dar avem nevoie de metode şi mijloace în vederea creării la educabili a unei performanţe adecvate obiectivelor şi aici intervine competenţa instrumentală. Noi, cadrele didactice, ne punem adesea întrebarea dacă am făcut o alegere justă, corectă în ceea ce priveşte modul de acţiune asupra educabililor. Competenţa decizională obligă la alegerea între cel puţin două variante de acţiune, în funcţie de valoarea sau utilitatea pe care o au în a influenţa comportamentul educabililor.
Şi pentru ca procesul instructiv – educativ să fie unul complet, este necesar să evaluăm. Atunci când se produc efectele măsurabile, care se constituie în criterii de evaluare, este momentul în care putem vorbi de competenţa apreciativă, care face referire la evaluarea corectă a rezultatelor atinse de educabili.
Măiestria didactică şi tactul psihopedagogic au un rol deosebit în contextul educaţiei actuale. Măiestria psihopedagogică „reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală şi specifică a profesorului de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de învăţământ, procesul de educare şi instruire a tineretului.” Tactul psihopedagogic este definit ca „o componentă a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin capacitatea deosebită, personală şi specifică a cadrului didactic de a acţiona în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator şi eficient pentru a asigura reuşita actului educaţional, în cele mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile”. Tactul psihopedagogic include o gamă variată de caracteristici ale personalităţii profesorului: umanismul, iubirea, dragostea pentru copii, spirit de creativitate, mult calm, multă răbdare, pasiune pentru profesia de educator, simţul măsurii, ton cald, apropiat şi optimist, principialitate, obiectivitate, demnitate, supleţe, dar şi hotărâre, exigenţă şi înţelegere în toate situaţiile actului instructiv-educativ.
În concluzie, ţinem să menţionăm că este necesară o gândire de ansamblu, la nivel de sistem educativ, pentru a adecva mijloacele educative la scopurile urmărite. Şcoala este instituţia care participă într-un mod decisiv la educaţia generaţiilor tinere ale unei ţări, la transmiterea valorilor culturale şi morale, la construirea premiselor pentru noi schimbări sociale, iar profesia didactică presupune formare permanentă, nu doar pentru a putea oferi elevului o perspectivă comprehensivă asupra domeniului pe care îl predă, ci şi pentru a contribui la dezvoltarea morală a acestuia.
Ana HÂRŢAN, profesor pentru învăţământul preşcolar,
Colegiul Tehnologic „Spiru Haret” Piatra-Neamţ
Bibliografie:
1. Bontaş, I., Tratat de pedagogie, Bucureşti: Editura: Bic ALL; 2001
2. Jinga I., (1998), Manual de pedagogie, Bucureşti: Editura: ALL,
3. Marcus, S., Educaţia în spectacol. Protagonist – Solomon Marcus, Bucureşti: Editura: Spandugino Publishing House;1998
4. Mitrofan, N., Aptitudinea pedagogică, Bucureşti: Editura Academiei Romane, 1988.