De ce a decide să fii învăţător, atunci, în 1975?
Ce putea conţine repertoriul motivaţional al unui copil, pentru care trebuinţele de bază ale piramidei lui Maslow erau deficitar satisfăcute? Îmi doream să învăţ, cu atât mai mult, cu cât erau îndeplinite mai puţine nevoi.
Şi astăzi, când „Deasupra criptei negre, a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de ploaie şi de vânt”, aud bocetul Sfintei Mame (soră de învăţătoare), care exprima suferinţa neîmplinită că bunicul nu o purtase la şcoală decât patru clase – „ai carte, ai parte”, fiind o condiţie de supravieţuire în anii aceia.
De ce am rămas „ostaş anonim al ţării”, în 1979, la terminarea Liceului Pedagogic Gheorghe Asachi din Piatra-Neamţ? De ce nu am continuat cu studiile universitare?
Fiindcă erau prea multe guri de hrănit la casa părinteasca din Borca. Plata trudnicului tată ţapinar s-ar fi dus pe cheltuielile de admitere ale mele la Cibernetică-ASE, în loc să fie folosită pentru prea zilnica pâine de pe pământ, nu din gând, a părinţilor, fraţilor, surorii.
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”, împletiţi într-un buchet de 41, ai muncii mele de dăscăliţă, în locurile natale.
De ce aici?
Pentru că se aude încă ecoul strigătului labişian de peste Stânişoara… Deoarece Bistriţa poartă încă, pe unde, întoarcerea lui Nică, pe plută, de la şcoala lui Nanu din Broşteni, după întâmplarea cu stânca, bordeiul, caprele Irinucăi… Fiindcă ocupaţiile şi obiceiurile consătenilor amintesc încă de Vitoria Lipan, a geniului literar Sadoveanu.
De ce profesor pentru învăţământul primar la peste jumate de veac?
Visul celor din casa părintească s-a realizat, toţi ceilalţi patru copii absolvind cursuri superioare. Casă am zidit, cele două fete ale mele, absolvente de informatică, sunt programatoare. Elevii mei, purtaţi şi de mine pe tărâmul mirific al literelor şi cifrelor, sunt profesori, informaticieni, medici, studenţi sau mai simplu … OAMENI, care îşi clădesc fericirea în ţară ori pe alte paralele şi meridiane ale globului.
Venit-a vremea, în urmă cu câţiva ani, să îmi îndeplinesc şi eu visul neîmplinit de a fi profesor, la Dorna, la o extensie de Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar, a Universităţii Babeş Bolyai-Cluj.
Şi am fost şefă de promoţie şi aici, ca şi la liceu, cu ani în urmă.
Dar mai presus de toate, mi-am demonstrat mie însămi că învăţarea trebuie şi poate să fie continuă, că permanent trebuie să minimizez barierele ce pândesc activitatea managerială la nivelul clasei de elevi, a consiliului profesoral. Aspir încă să corelez optim ereditatea, mediul şi educaţia pentru cei pe care îi modelez.
Şi câte emoţii pardosesc acest drum, cei mai mulţi copii urcând spre succes şcolar, biruind eşecul, prin multă muncă şi străduinţe comune. Adoptând o atitudine proactivă, îmbinând eficient deciziile, proiectarea, conducerea, desfăşurarea procesului de predare – învăţare – evaluare – autoevaluare, acordând importanţă priorităţilor, rezolvând conflictele prin metoda câştig-câştig, visez încă la dascălul ideal.
Mereu e loc de mai bine!
Dar acum, când clopotul pensionării va aduce despărţirea de şcolarii mici, parte importantă a vieţii mele, l-aş parafraza pe creatorul pastelului românesc, în urarea făcută Luceafărului, păstrând cu imensă plecăciune proporţiile colosale:
„Sunt unii care educă mai bine decât mine?
Cu-atât mai bine şcolii, elevilor cu-atât mai bine!
Apuce înainte, s-ajungă cât mai sus
La răsăritu-le falnic, se-nchin-al meu apus!” (N. R. – Întrucât semnatara rândurilor de mai sus a preferat această variantă pentru întrebările noastre standard, am publicat ad litteram textul primit. Cu mulţumirile necesare, fireşte.)
Emilia BUDĂI (AMARIEI),
Profesor învăţământ Primar, Liceul Mihail Sadoveanu, Borca, Neamţ