Ioan Scurtu este una dintre marile personalităţi ale Neamţului, un profesor şi un istoric din stirpea lui Iorga, Lupaş, Onciul sau Giurescu. S-a născut la 27 noiembrie 1940 în familia lui Ion Scurtu din Dochia, judeţul Neamţ, într-un an de mare zbucium: al destrămării României Mari. A urmat clasele primare în satul natal şi apoi clasele secundare la prestigiosul Liceu „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, şcoală cu prestigiu în Moldova. În toamna anului 1957 a devenit student la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A obţinut titlul de doctor în anul 1971, cu o teză intitulată „Istoria Partidului Ţărănesc în România”.
Fiind unul dintre cei mai valoroşi studenţi ai generaţiei sale, la absolvirea facultăţii, în 1962, a primit post, conform obiceiului timpului, în învăţământul superior, la facultatea pe care tocmai o absolvise şi a început un cursus honorum universitar deosebit: preparator (1962-1966), asistent (1966-1972), lector universitar (1972-1981), conferenţiar (1981-1991) şi profesor universitar (1991-2004). A mai activat şi la Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică.
A fost laureat al Premiului Academiei Române (1983), „Omul Anului” în 1995 acordat de „The American Bibliographical Institute”, „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Ovidius” din Constanţa (2007), distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2002) şi Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2009).
A fost preocupat de perioada interbelică din istoria românilor, realizând zeci de culegeri de documente, studii monografice şi sinteze. În 2003, sub egida Academiei Române, a fost coordonatorul monumentalului volum al VIII-lea din „Istoria Românilor”: „România Întregită (1918-1940)”.
Menţionăm lucrarea de sinteză cu caracter de pionierat: „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, iniţiată şi coordonată de domnia sa, cu noi ediţii în 1998 şi 2003 la care au participat şi istorici din Republica Moldova, realizându-se, astfel, un pod de flori al istoricilor.
Una dintre valoroasele sale contribuţii ştiinţifice este „Istoria Românilor în secolul XX” (publicată în 1999 împreună cu prof. univ. dr. Gh. Buzatu), o carte ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui profesor de istorie sau istoric ce se respectă.
Istoricul Ioan-Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române, afirma: Ioan Scurtu nu a abdicat niciodată de la misiunea istorică străduindu-se să facă lumină pentru un lung şir de promoţii de studenţi, întru cunoaşterea valorilor autentice. Pe un fond de blamări şi etichetări cuprinse în patul lui Procust al documentelor de partid, profesorul şi cercetătorul Ioan Scurtu a evidenţiat rolul major al partidelor istorice, a preamărit virtuţile Marii Uniri şi a subliniat mereu dezvoltarea fără precedent a României interbelice.
Menţionăm şi cartea intitulată „Povestiri adevărate. Memorii”, ce a apărut la Editura Junimea din Iaşi la sfârşitul anului 2022. În 610 pagini, autorul ne oferă, cronologic, „povestirile adevărate” care încep la Dochia, judeţul Neamţ, în 27 noiembrie 1940, zi în care a fost asasinat Nicolae Iorga şi se încheie la evenimentele din România ce s-au înscris într-un amplu proces desfăşurat la nivel internaţional, care a dus la lichidarea regimurilor socialist-totalitare (impropriu numite comuniste) din Europa.
În „Cuvânt explicativ”, domnia sa spunea: La 7 luni după ce m-am ivit pe lume, România intra în războiul împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, ocupate de Armata Roşie în iunie 1940. Aveam aproape 4 ani când un avion de care atârna o năframă albă a zburat deasupra comunei Dochia anunţând încetarea războiului; toată lumea credea că România a încheiat pacea şi cei de pe front se vor întoarce acasă. Numai că războiul avea să continue încă nouă luni în Vest. Am trăit anii când Iosif Visarionovici Stalin era prezentat ca «genialul conducător al tuturor popoarelor în lupta împotriva imperialismului», dar şi vestea morţii acestui «nemuritor» şi a aşezării lui în Mausoleul de la Kremlin, alături de Vladimir Ilici Lenin, pentru ca în 1956 să aflu că a fost scos de acolo, fiind vinovat de numeroase crime.
Am făcut liceul (numit şcoala medie) cu 10 clase şi cu note de la 1 la 5 după modelul sovietic, facultatea de 5 ani şi pregătirea doctoratului în 4 ani. Am plecat dintr-un sat uitat de lume şi am ajuns profesor la Universitatea din Bucureşti. (…) Sunt singurul coordonator al unui volum (VIII) al tratatului Istoria Românilor, care nu a fost (şi nu este) membru al Academiei Române. (…) M-am referit la ceea ce am văzut şi am trăit, cu percepţia mea de atunci, dar am considerat necesar să includ şi unele precizări privind realitatea atestată documentar, care nu-mi era cunoscută la vremea respectivă, pentru ca cititorii să poată realiza că între istoria vizibilă (propagandistică) din acei ani şi cea reală (studiată ştiinţific) este, adesea, o mare discrepanţă. Astfel vor înţelege cum a trăit şi s-a realizat profesional generaţia mea.
Volumul este o largă frescă a unei lumi, cu luminile şi umbrele sale, ni se dezvăluie prin ochii copilului, ai elevului „rareşist”, al studentului de la Bucureşti, al cercetătorului şi istoricului care trebuia să activeze între constrângerile unui regim totalitar. Aşteptăm şi cel de-al doilea volum, cariera domniei sale fiind extraordinară şi după 1989.
A călcat pe urmele ilustrului său unchi, Dumitru Almaş, şi a făcut cinste meleagurilor de unde a plecat, fiind una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii ştiinţifice pe care le-a oferit vreodată judeţul Neamţ. Mulţumim, domnule Profesor, pentru tot ceea ce aţi oferit istoriografiei româneşti, pentru această carte, pentru mândria celor care călcau treptele Facultăţii de Istorie din Bucureşti, venind din Neamţul profesorului Scurtu!
Prof. dr. Daniel DIEACONU