Sadoveniana cea de toate zilele sau Eseu despre lumea operei sadoveniene

Sadoveniana de ieri

Cu mulţi ani în urmă, pe când eram învăţăcel şi cititul şi scrisul încă mai aveau taine pentru mine, am primit în dar o carte frumos ilustrată, cu textul încopciat la mijlocul cărţii; avea doar câteva pagini. Se numea Făt-Frumos Măzărean şi era scrisă de Mihail Sadoveanu. Era primul meu contact cu opera marelui prozator; prima sadoveniană. Atâta bucurie mi-a pricinuit această întâmplare!

Se împlinesc, zilele acestea, 60 de ani de când Mihail Sadoveanu a trecut în eternitate şi, totodată, se adună cel de-al 141-lea an la vârsta acestui colos al literaturii. Un mare om de cultură, care a trăit în vremurile în care romanul realist era la mare căutare, dar şi în timpul în care se iţea – după calapod occidental – romanul psihologic. În conştiinţa vremii trăiau, pe de o parte, Emile Zola, Guy de Maupassant, Gustave Flaubert, Ivan Turgheniev şi Nicolai Gogol, iar, pe de altă parte, apăruseră deja Marcel Proust, Franz Kafka, James Joyce şi Thomas Mann. Printre aceştia, Sadoveanu a creat şi după 1945, unele opere din această perioadă fiind re-scrieri ale unor lucrări anterioare. Altfel spus, opera lui Sadoveanu se întinde pe o perioadă impresionantă (peste 60 de ani de efervescenţă creatoare) şi se concretizează în peste 120 de cărţi.

Sadoveniana de azi

Spectacolul sadovenian de astăzi include o serie de elemente care îl fac unic în peisajul contemporan. În cele ce urmează, vom aminti doar câteva dintre coordonatele acestui spectacol.

Debutul literar al scriitorului este impresionant – în 1897, la numai 17 ani, debutează la revista „Dracul”, iar, în 1904 – anul debutului editorial, denumit „anul Sadoveanu” – publică trei volume de povestiri (Povestiri, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu) şi un roman istoric (Şoimii). Chiar din perioada debutului se configurează intenţia literară a scriitorului: evocarea istoriei unui popor căreia i se dau dimensiuni mitice. Pornind de aici, putem afirma că Mihail Sadoveanu este un povestitor în seria lui Ion Neculce ori a lui Ion Creangă, iar povestirea sa capătă ecouri de poem eroic sau de baladă, păstrând, în acelaşi timp, un sentiment al neîmplinirii şi al nemulţumirii, precum şi o explicită stare de revoltă.

La o scurtă privire asupra operei sadoveniene, descoperim câteva teme care, cu timpul, devin majore în creaţia sa: condiţia istorică, condiţia socială şi poezia naturii – condiţie a libertăţii.

Ilustrată în romanele de inspiraţie istorică, prima dintre temele menţionate include momente din perioada de început a neamului (Creanga de aur), precum şi din istoria medievală a Moldovei: secolul al XV-lea (Fraţii Jderi), secolul al XVI-lea (Şoimii, Nicoară Potcoavă), secolul al XVII-lea (Neamul Şoimăreştilor; Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului).

Condiţia socială a individului, cea de-a doua componentă majoră a operei sadoveniene, surprinde scene ale vieţii rurale şi moravurile din lumea satului, revolta (uneori, spontană), poveşti despre haiducie ori despre transhumanţă (volumelor de povestiri din anul debutului le adăugăm şi La noi, în Viişoara, Bordeienii, Hanu Ancuţei, Baltagul etc.). Viaţa târgurilor moldoveneşti de provincie, cu atmosfera lor apăsătoare, cu dorinţa de evadare şi cu rapacitatea unora dintre cei care o compun, apare în Apa morţilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Însemnările lui Neculai Manea, Balta liniştii, Floare ofilită ori Haia Sanis.

În perioada interbelică, o altă componentă se va adăuga scrisului sadovenian prin: Dumbrava minunată, Ţara de dincolo de negură, Împărăţia apelor, Nopţile de Sânziene, Valea Frumoasei, Ochi de urs, Ostrovul Lupilor, Nada Florilor etc. Aşadar, lirismul prozei se înalţă, prin Sadoveanu, la cote nebănuite, poezia naturii fiind învăluită într-o artisticitate de mare forţă.

Eroii lui Sadoveanu sunt tipuri sau arhetipuri, adevărate exemple pentru oameni – în primul rând prin ceea ce fac, prin ceea ce spun, prin modul de gândire, prin stările de conştiinţă, prin năzuinţe şi aspiraţii. Vitoria Lipan, Ştefan cel Mare, Tudor Şoimaru, răzeşii, boierii, pescarii, vânătorii, haiducii, preoţii, militarii, avocaţii, diplomaţii, curtenii, funcţionarii ori negustorii alcătuiesc o lume, un vast tablou al societăţii. Scriitorul îi zugrăveşte în culorile unei originalităţi care rezidă în capacitatea de a contopi această lume evocată într-o compoziţie din care observăm atât file din trecut, cât şi de azi.

Se spune despre eroii sadovenieni că se adâncesc într-o „arhivă” a sensibilităţii unui popor pentru care dragostea şi admiraţia faţă de natură se înscriu pe coordonatele durabile ale specificului naţional. Şi asta pentru că o categorie aparte de personaje sunt ţăranii, care capătă fizionomia şi dimensiunea locului în care trăiesc: „Avea mâni negre, arse, uscate, noduroase, ca nişte vreascuri, două mâni de rob al pământului” (Ţara de dincolo de negură). Universul lor poate fi definit prin înseşi cuvintele autorului: „Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului, […] să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă”. Identificăm, aici, un adevărat testament moral, în care mândria muncii devine blazon al ţăranului.

Meşteşugurile primordiale, viaţa pastorală şi transhumanţa răzbat din alte opere (Baltagul): prin bogăţie afectivă, prin inteligenţă şi responsabilitate asumată, prin perseverenţă şi hotărâre dârză, eroina devine un arhetip.

Nu în ultimul rând, la Sadoveanu, personajul de inspiraţie istorică acţionează într-un spaţiu şi un timp bine configurate, iar atmosfera acestor locuri şi timpuri se întemeiază pe amestecul dintre epopee, istorie mediteraneană ori hindusă, povestire laică arabă şi persană, baladă şi basm românesc, cronici moldovene şi nu numai.

Orice istorisire are un sfârşit

Astăzi, sadoveniana pare să se disipeze în formele unui univers tern, asemenea târgului moldovenesc de altădată, evocat de Sadoveanu cu atâta forţă sugestivă, în care totul se sufocă şi este condamnat la o moarte lentă. Numai pare – pentru că, în realitate, filonul solid al lecturii nu se împrăştie, asemenea pufului de păpădie, la cea mai simplă adiere de vânt. Şi este bine aşa!

Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI